Leapșă din copilărie

Leapșa am primit-o de la Caligul și eu o s-o dau mai departe lui Bogdy și Mr. B . Sper să vă facă plăcere și vouă să vă stoarceți creierii după amintiri din copilărie. Eu, unul, credeam uitate multe lucruri pe care le-am scris.

Din oarecare motive, mi se pare edificator să încep cu o fișă medicală:

+100 de injecții. O parte de la „Dana cu injecțiile”, asistentă la Infecțioase II, o parte de la Aida, studenta din Râmnicu Vâlcea care stătea în gazdă la bunica.

+20 de ori – sinuzită cronică bimaxilară. Sărumâna nenea doctor pediatru Balint.

+20 de ori – bronșită acută

+10 de ori – amigdalită

0 membre rupte.

BONUS: colecție de castane din curtea clincii de pediatrie pe care apoi le desfăceam cu vârful de la un compas

CONSECINȚA: Cumulat, n-am fost mai mult de 4 săptămâni la grădiniță. Acolo, totuși, aveam rezervat patul cu para…avea o pară pictată pe o bucată ovală de placaj care era lipită undeva mai sus de capul meu. Îmi plăcea supa de vișine și țin minte când una, Oana, a scăpat  felia de pâine cu vinete pe masă cu salata de vinete evident pe fața de masă.

• Efort colectiv pentru a reuși să învăț să mă dau pe bicicletă. Părinți, rude, rude de gradul LVI, vecini, trecători… Succesul a fost pe măsură. Jumătate din copilărie mi-am petrecut-o învățând, iar cealaltă folosind bicicleta în scopul pentru care a fost inventată. Mă rog… excepție făcând faptul că mă prefăceam că bicicleta mea era autobuzul 17 și pornea din Tudor și ajungea la Combinat oprindu-se pe drum la Domus, Mocca, Gară și Prodcomplex.
• Am ascuns comori  ca apoi să le ud așteptând să devină mai valoroase. Comorile erau bolovani, capace de bere.
• Fabrica de pâine. Materiale necesare: 1 buc. cărămidă cu multe găuri, 1 pumn nisip fin cules de pe unde apuci.  Joaca: Îți împarți în mod imaginar cărămida în mai multe zone. Apoi iei nisip, cât cuprinde pumnul, și torni în fiecare din zonele imaginare, așteptând ca nisipul cel mai fin să se ridice ca un fum ușor, împins de  aerul dislocat din găurile cărămidei. Te prefaci că ăla e fum și că într-o parte se prepară pâine și în alta cornuri cu susan.
• Mecanic de locomotivă – Materiale necesare: 1 pat, preferabil de o persoană + un plici rotund verde. Joaca: te pui drepți lângă pat, anunți lumea să se urce în tren, ridici pliciul, după care te pui în capătul patului și te prefaci că urmează o călătorie pe unde vrei tu.
• Am fost litera E la serbarea abecedarului. Și poezia era ceva cu E e ca un pieptene…
• Așteptat la chioșc în curtea școlii, cu mâna întinsă de crăpa uniforma sub braț, învățând rapid că egy perecet înseamnă un covrig. Oricum eu ceream corn cu mac. Și nu am ajuns să fac schimb de pokemon. Dar am avut tamagochi…vreo trei chiar. Dar jur că nu mi-a sunat niciodată în ore.
• Mi s-a părut trist când în clasa a IV-a, la ultima serbare, am cântat Copilăria n-o vom uita, nu ne mai întâlnim cu ea. Mamei i s-a părut nepotrivit. Oricum, era tare cântecul ăla cu Să fie pace, pace, pace pe pământ, să fie pâine pe masă și toți ai casei acasă. Acum înțeleg că era posibil ca învățătoarea noastră să fi prins al doilea război mondial. Sau măcar cenaclul flacăra
• Mic chimist, mă jucam cu pahare berzelius și erlenmeyer, eprubete, hârtie de turnesol, coloranți. Când voiam să am mai multe culori, diluam mină de creion colorat în apă …et voilà! M-am oprit când am făcut o pată mare albastră pe covor.
• Eu pot, eu sunt magician
• Multe, multe colibe, peste tot. Oriunde puteam agăța o pătură așa încât să stau ascuns în întuneric, acolo era coliba mea. Odată improvizasem o așa-zisă râșniță de cafea dintr-o mașină chinezească teleghidată. Doar ce? Sunau la fel. Apropo de asta, eram fascinat de flama verde pe care o făcea pe fund râșnița de cafea a bunicului.
• Praștii multe. Și degeaba.. n-am știut niciodată să ochesc.
• Am citit Fetița cu chibriturile pe tren, când se stricase locomotiva în ianuarie, toată lumea îngheța, eu n-aveam nicio treabă.

O să mă opresc aici, până nu o să îmi dau seama că am avut o copilărie atipică. Ahem…

Aspecte procedurale

Încă una. O zi, o metamorfoză de la dimineața scurtă la amiaza insesizabilă ca apoi totul să devină încă o seară lungă. Iarna oricum nu are după-amieze.

Ora 9. Nu.

Ora 9.48. E un semn bun. Pe de-o parte nu a ajuns încă să mă trezească ceasul – moment de calm și de mândrie de sine, nu mi-au plăcut niciodată ceasurile și semafoarele. Mai ales semafoarele…forță coercitivă materializată într-un bec… – apoi am mai câștigat 10, ba chiar 12 minute.

Urmează procedura. Baie. Cu un tact doctoricesc, aplecat spre oglindă, îmi masez pielea de sub ochi. Cearcăne. De anul trecut de când mi-am remarcat cearcănele întâia oară în oglinda din tren, netrecându-mi până atunci prin gând cum că eu aș putea să am vreodată așa ceva – cearcăne aveau doar babele, m-am hotărât să mă verific periodic, așa, de siguranță. Cu ocazia asta constat că am mâinile reci. Nimic nou, așa că putem continua procedura.

Cameră. Laptop. S-au gândit bine când i-au pus butonul argintiu fix pe mijloc. Îl nimerești fără prea mult efort dimineața.  Țigară. Filtru + tutun + rulez + foiță + rulez + salivă + rulez  ca apoi rezultatul să treacă prin CTC. O voce de copil hiperkinetic în mintea mea: Uite ce frumoasă a ieșit, zici că e una din pachetele alea de se dau cu 10 lei la vecinu’ Vocea mea: Eh nu, uite, are o cută aici…dar bine, ai dreptate, e mai bună decât altele. Plămânii refuză să fie martori, în timp ce creierul grăbește procedura.

Bucătărie. Aici funcționez în fiecare dimineață ca un robot japonez cu un ceas elvețian în mecanism. Procedura decurge normal azi. Totul se sincronizează de la sine, iar în final, sunetul disperat al feliilor de pâine fripte anunță servirea micului dejun. Ceaiul. Schimbări de procedură. Azi folosesc un ibric mai mare. Celălalt zace în chiuvetă. În rest totul decurge normal. Coconul de metal plin cu frunze uscate spânzură de marginea cănii. Apa fierbe în următoarele 10-20 de secunde, o torn peste cocon și îmi imaginez cum frunzele se inundă violent cu apă fiartă. Hemoragia verde care iese din ele confirmă. Cu o plăcere sadică mă joc vreun minut cu oul argintiu, dar îl salvez de la înec, și apoi continui procedura.

Fotoliu. Analizăm execuția. Ziua de ieri a avut 70 de pagini. Slab. Vocea copilului hiperkinetic revine: Eh, e bine, oricum mai mult nu poți. Urmează previzionarea. Ziua de azi ar trebui să aibă…hmm…100 de pagini. O sută și gata. Vocea mea: Păi, se poate…da…clar..adică na…hai..că nu-i așa de mult…azi termini..mâine repeți…e ok…oricum evaluările astea au început să sune ca previziunile Guvernului despre creșterea economică din 2010.

Procedura se suspendă din lipsă de lumină. Cu ocazia asta îmi aduc aminte că am și ferestre, doar că degeaba. E înnorat așa că o să aprind lampa. Baie de lumină. Adică…e ca și cum cineva ți-ar lua capul și l-ar azvârli într-o găleată plină cu fotoni. Nu, nu cu apă, că e de lumină baia.

Procedura se reia. Trecem pe fond cu Franz Liszt în fundal. Faust. Mai încolo, Dante.

Compromisul

Ora 20:00, anul II la drept își termină ziua academică. Decembrie, prima zăpadă avea deja câteva zile, trecuse suficient timp încât să te convingă să pășești cu grijă pe trotuare.
Ieșeam pe poarta îngustă care normal ar da în Bulevardul Kogălniceanu, dacă în deschizătura ei îngustă n-ar fi fost parcată o mașină. Acord prioritate de dreapta unei femei în vârstă, denumită în continuare babă, din rațiuni de comoditate.
Baba, indignată, uitându-se spre mine: Incredibil, domnule, accentuând cu emoție vocalele, ce nesimțiți sînt ăștia! Ie ceva…vai de țara asta, că s-a dus totul de rîpă.

I-am dat cumva de înțeles că sunt în asentimentul ei, nu-mi aduc aminte cum,  cu o înclinare din cap, probabil, cu un da zis pe o voce care ar fi cerut să-mi fi dres glasul înainte, gândindu-mă că se va fi oprit atunci contactul dintre noi.

Dar nu.  Discuția continuă în șoaptă:

Să pleci, din țara asta, auzi, să te duci…să nu mai rămîi!

[simțind că dacă nu zic nimic, se va lăsa una din tăcerile alea jenante:]…da, păi mă gândesc la as…

Bine faci, bine faci! Fii-mea e violonistă, dar nu numai atît, e și pianistă și acum mai face și conservatorul la canto, zici că nu se satură și nu vrea să plece, domnule, nu vrea și nu vrea. Măcar dacă n-ar fi avut ocazia, dar au chemat-o în orchestră în Germania, dar ea nu, că nu pleacă și a mai avut ea și alte oferte. Îți spun, e o proastă. E tîmpită. Ce  să mai, e dusă. Am dat-o de mică la profesori, cîntă dumnezeiește, îți spun, și cît m-am rugat de ea să plece, Ioana, pleacă mamă, nu mai sta, că nu e de tine aici.

Ah, dar …se descurcă, bănuiesc… [ începea să mă deranjeze mersul ei lent și legănat și trotuarul prea îngust pentru doi oameni cot la cot]

Se descurcă, se descurcă, nu ie asta problema…dar, vezi tu, a făcut…compromisul [a se citi COMPROMISUL, ca și cum mi-ar fi spus un secret]…adică cîntă și ea, a cîntat la nuntă la Chivu cu cîteva prietene. Dar ce, ea a făcut atîta școală pentru asta…M-am rugat zi de zi, am fost la mănăstiri, am pus rugăciuni da de i-o veni mintea la cap și o pleca…dar n-a funcționat nimic [aici abia dacă o mai auzeam dar apoi pe un ton mai vioi:]. Aaa..și  de unde vii?

Din Tîrgu Mureș. [aici inevitabila tăcere se lăsase…așa că mă simt nevoit să mai spun și eu ceva:] Eu aștept să termin și mi-ar plăcea să merg în Fra…

Foarte bine faci, mai am o fiică, are 30 de ani, e șefă la o bancă, are bani,  dar e necăsătorită și s-a făcut cît o balenă…nu merge la biserică…și tu ești la stat, nu? Mai am un nepot, student și el așa ca tine, la drept, dar la privat…că deh… Îți spun, așa e toată familia mea, neam de tocilari, de oameni care nu știu să se descurce, să caute… rămîne biserica, atîta a mai rămas în țara asta…

[Fără să mă gândesc prea mult, spun:] Eh, nici biseri…

Să nu zici asta, să nu zici asta! Ai grijă ce vorbești! Să mergi duminica la biserică și dacă poți să te duci la un schit de călugări este unul aici lîngă București, în [nume de localitate]. Au acolo călugări tineri, frumoși, cu plete, la 30 de ani care înțeleg altfel problemele tinerilor. Ia să încerci, să vezi. Bine, hai, eu acum iau autobuzul, tu mergi la metrou, nu? Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu un tînăr ca tine, să pleci, să nu mai rămîi! […] O seară bună și ție.

**the parade in Bucuresci, Bucuresci cât de drag îmi ești

Parlamentul unicameral. De fapt, de ce?

Unii, când nu mai știu cum să se scoată din rahat apelează la referendumuri. Pentru că pot.

Nu cred că a fost deloc ușor pentru cei care în 1991 au fost aleși să scrie constituția să găsească soluția instituțională cea mai potrivită pentru România, împăcând toate viziunile politice slab conturate la aceea vreme. Ca orice lucru luat de la zero și pe un teren instabil, e cam greu să iasă ceva perfect.  În Franța, abia Constituția celei de-a 5-a republici (1958) și-a dovedit eficacitatea în timp, asta după mai multe revizuiri, dintre care ultima în 2008.

Comisia de redactare a noii Constituții, ținând cont de contextul istoric de la acea dată, cu o oarecare teamă și preocupare de a da țării instituții fundamentale cât mai legitime și mai puternice a creat Constituția cam așa cum o avem noi azi.

După 20 de ani se pare, totuși, că dezideratul lor, deși nobil, nu s-a materializat într-un sistem instituțional eficient (vezi așteptările pe care le are lumea de la un președinte cam neputincios din punctul de vedere al competențelor, numărul  ordonanțelor de urgență, conflictele între instituții, procedura legislativă etc). Cei care se pricep bine de tot la sisteme constituționale, au denumit sistemul românesc ca fiind unul semiprezidențial-atenuat. Cred că doar analizând această sintagmă ne dăm seama că avem de a face cu o struțo-cămilă simpatică. Dacă e semiorezidențial înseamnă că e jumi-juma cu un regim parlamentar…dar dacă e și atenuat mă gândesc că ar trebui să fie numai 1/3 prezidențial și 2/3 parlamentar. Nu știu cum vă sună vouă, dar mie începe să-mi sune a rețetă de prăjitură…

Un regim parlamentar presupune ca parlamentul, ales direct de către popor, să aleagă președintele statului. Așa se întâmplă în Germania și Italia. De-asta nici nu se prea aude de președinții acestor țări, ci de șefii guvernelor. Într-un regim prezidențial, atât parlamentul cât și președintele sunt aleși direct, dar președintele dispune de puteri mult întărite. Un astfel de sistem este cel american unde președintele este practic tot executivul. La francezi, evident lucrurile sunt mai complicate că așa le place lor, dar președintele poate să dizolve parlamentul dacă se trezește dimineața cu fața la cearșaf, primul ministru este mâna lui dreaptă și, în cazuri speciale, dispune în virtutea constituției de puteri întărite.

La noi, e cam neclar sau nu e nicicum. Și parlamentul și președintele sunt aleși direct. Președintele nu dispune de puteri deosebite, nu poate dizolva parlamentul decât în niște situații la care se ajunge greu (se pare că în decembrie sunt niște șanse să o vedem și pe asta) și, cel puțin oficial, nu poate influența politica țării decât prin niște mesaje adresate parlamentului pe care acesta poate sau nu să le bage în seamă. Deci, nu avem nici o insistuție care în anumite situații să se poată impune în fața alteia, probabil, tocmai de frica unei posibile noi „tiranii”, frică totuși ușor de înțeles în 90-91.

Tot în 1991 s-a stabilit ca Parlamentul României să fie bicameral, compus din Camera Deputaților și Senat. Această decizie se fonda atunci pe dorința constituantului de a avea legi asupra cărora se va reflecta mai bine și mai mult, trecând proiectele de legi de la o cameră la alta. Înainte de revizuirea ei, Constituția nu prevedea  nicio diferență substanțială  între cele două camere, aceeași legitimitate, aceeași reprezentativitate, aceleași funcții. După 2003, lucrurile s-au mai schimbat puțin, așa încât, cele două camere au acum funcții diferite, pe scurt, în funcție de proiectul de lege avut în discuție, una din camere este cameră de reflecție și alta este cameră decizională.

Totuși, uitându-ne în Europa, vedem că acolo unde există parlamente bicamerale, ele există pentru cu totul alte rațiuni decât cele pentru care al nostru este bicameral. Parlamentul bicameral este specific țărilor federale sau regionale, cele în care comunitățile locale dispun de o putere considerabilă, ele fiind reprezentate de obicei în ceea ce la noi se numește Senat.

Astfel, parlement bicameral întâlnim în Germania, unde camera inferioară, Bundesrat-ul reprezintă interesele fiecăuri stat federat, în Franța, unde Senatul este ales indirect, prin votul conducătorilor regiunilor, în SUA, unde Senatul este compus din câte 2 membri din fiecare stat, în Spania, în Austria, în Italia etc. Practic, camera inferioară din parlamentele bicamerale tipice dispune de o legitimitate și de o reprezentativitate diferită, fiind vocea regiunilor.

E simplu să ne dăm seama că la noi Senatul nu își prea are rost atât timp cât el e echivalentul unei a doua camere a deputaților.

Așadar, există două soluții pentru parlamentul nostru:

1) fie se modifică radical modul de alegere și de funcționare a Senatului pe care îl avem azi, urmând ca acesta să reprezinte regiunile țării. Un astfel de Senat ar merge mână în mână cu descentralizarea, ar aduce un  plus de autonomie regiunilor (și probabil și unui ținut secuiesc, de ce să nu recunoaștem).  Ar fi chiar interesant de văzut cum ar funcționa așa ceva la noi…

2) să trecem la un parlament unicameral

În concluzie, da, aș fi de acord cu un parlament unicameral, dar nu pentru motivul care domină campania electorală, ci pentru că într-un stat ca România așa cum e azi, o a doua cameră cu atribuții similare nu este utilă ci doar îngreunează procesul legislativ, determinând guvernul să emită ordonanțe de urgență în situații ne-urgente și să-și angajeze responsabilitatea ocolind astfel votul parlamentului.

Nu poate garanta Băsescu nimănui că 300 de parlamentari vor cheltui mai puțin decât 471…ăsta e doar un alt exemplu de demagogie electorală, la fel ca și sloganul De ce le e frică, nu scapă.  Băsescu își continuă lupta cu Parlamentul care, să nu uităm că  este organul reprezentativ suprem al țării, deci indirect se luptă cu populația care i-a ales pe parlamentarii ăia la fel cum l-a ales pe el. În plus, este o dovadă de lipsă de responsabiltate ca președintele țării să încerce prin mesajul său electoral să slăbească și mai mult încrederea pe care românii o au în Parlament și să câștige prin acest pretext încredere și popularitate. Mizerabil demers.

**the parade in the constitutional universe

Bănci

Sesiunea m-a lăsat fără inspirație deocamdată.

Mi-a trecut azi prin cap o idee – probabil că în România sunt mai multe sedii de bănci decât bănci în parcuri.

**the parade thinking of Paris – London – Dijon – Auxerre

Dialog în piață

Ca să-mi mai umplu cămara și frigiderul și ca să-mi sară somnul am mers de dimineață la piață.

Cum mă plimbam eu printre tarabe ochesc o bătrână mai simpatică de la care să-mi iau morcovi și pătrunjel și mă opresc în fața tarabei o întreb cât costă, dar din spate apare o cucoană de București care se bagă în față, se apleacă insistent deasupra zarzavaturilor și pe sub ochelari întreabă:

CUCOANA: Legătura asta cât face?

BĂTRÂNA: Un leu cincizeci.

CUCOANA (dându-se importantă): Scump!

BĂTRÂNA: Ce să fac, că mă duc la amiază la magazin și nu-mi dau carne…

CUCOANA (la fel de importantă): De ce să vă luați carne, acum se mănâncă legume, nu știți? Natural!

BĂTRÂNA (pierzându-și răbdarea): Eee, doamnă, credeți că eu stau ca matale să mă uit la telenovele?

CUCOANA (vădit jignită și simțindu-se cu musca pe căciulă, pe un ton moale): Telenovele…cine se uită la telenovele…

și cucoana plecă la taraba următoare, eu îmi iau legăturile și gata.

Primul șoc pe care l-am avut când am venit la București au fost piețele – un adevărat spectacol față de ce e la noi.

**the parade – natural!

Homo Homini Lupus

O fi avut dreptate Hobbes când spunea că există un război al tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes) de vreme ce de ani de zile tot creăm Poliții peste poliții, le desființăm, le restructurăm, le reorganizăm, le dividem și tot acest zel în slujba sloganului Siguranță și încredere – exact rațiunea de a fi a statului în concepția filosofului raționalist. 

Dar cred că mai mare dreptate avea Thomas Hobbes când spunea că omul este lup pentru om. O da! Dacă nu direct, că, slavă domnului, nu ne dăm chiar zilnic în cap unul altuia pe stradă, cel puțin la nivelul indirect, instituțional, al guvernării, homo homini lupus est.  

Pentru că luam exemplul Poliției, eu, unul, aveam încredere că până la urmă guvernanții vor renunța la ideea schimbării de nume din Poliție Comunitară în cea Locală, dacă nu chiar la întreaga idee de restructurare – măcar de dragul alegerilor. Evident că nu au făcut-o. Se plâng zilnic că nu au bani la buget, spun că îngheață angajările și salariile, oamenii le ies în stradă și ei dau din umeri. Pentru că nu le-a convenit să schimbe doar atribuțiile Poliției Comunitare, acum vor trebui să „investească” bani de la buget pentru îmbrăcarea noilor polițiști. Altă licitație, altă distracție, desigur. Probabil că la asta se gândea Dom’ profesor Boc atunci când împărțea bugetul țării și se lăuda ardelenește cu bugetul generos pentru „investiții”.

E trist să vezi că investițiile țării sunt de fapt cheltuieli, că și atunci când e criză, guvernul tot lup rămâne și dă iama în oile fără stăpân. Mare om Hobbes ăsta.

**the parade as The Sheep

‘I was so much older then, I am younger than that now’. Bob Dylan (II)

E 24 mai și Bob Dylan împlinește 68 de ani. Amânasem deja prea mult continuarea seriei mele muzicale, însă următorul pe listă trebuia să fie Bob Dylan și azi e ziua cea mai potrivită să vorbesc despre el.

Dacă ziceam despre Joan Baez că e responsabilă pentru schimbarea gusturilor mele, despre Bob Dylan pot să spun că e cea mai mare descoperire pe care am făcut-o în materie muzicală. Fiecare cântec pe care îl ascultam era o nouă descoperire. Când reascultam cântecele, de fiecare dată, imaginile, metaforele, limbajul mi se păreau mai puternice, mai sugestive și la fel de inedite. Lui i se datorează atât titlul cât și motto-ul acestui blog.

Simt o rezervă atunci când vorbesc despre Dylan și nu înțeleg tocmai de ce. E imposibil să scrii despre Dylan doar trei paragrafe fără să nu cazi în capcana superficialității. În plus, nu consider că l-am înțeles suficient și mă îndoiesc că cineva chiar a reușit asta. Unii i-au scris enciclopedii cât DEX-ul și acum își spun dylanologi sau dylaniști. Dylan a refuzat mereu să-și explice textele în fața jurnaliștilor sau a aruncat răspunsuri evazive. El nu s-a considerat niciodată nici profet, nici Buda în haine  europene, nici Mesia și nici Salvatorul așa cum l-au numit unii. Dylan a vrut doar să fie poet. Un poet liber. 

 De fapt, pentru mine, Bob Dylan reprezintă modelul artistului liber dacă nu chiar cel al omul liber. Poezia lui nu lasă loc nici unui compromis, iar muzica cu atât mai puțin. Când a vrut să cânte rock, și-a luat chitara electrică pe scenă și a revoltat America întreagă fără să-i pese. Când s-a săturat să protesteze și să ceară în zadar pacea, a recunoscut-o în fața tuturor  și a continuat să cânte iubirea și moravurile. Exasperat de insistența admiratorilor, a refuzat să cânte la Woodstock și în schimb a înregistrat un album de coveruri încât să-și îndepărteze fanii agasanți. Când a crezut în Dumnezeu a afirmat-o cu încredere în muzică. Nu i-a păsat nici că vocea lui nu era cea a lui Sinatra, știa bine de fapt la ce se pricepe. Independent, neobosit, cu adevărat nonconformist, Bob Dylan e la fel de prezent și azi, iar revenirea lui pe prima poziție a topurilor din SUA și Marea Britanie după 30 de ani dovedește că Dylan a rămas în conștiința tuturor. Fără îndoială, Bob Dylan a schimbat muzica și poezia. Multele premii muzicale, nominalizarea la Nobelul pentru literatură și premiul Pulitzer pentru contribuția adusă poeziei americane rămân mărturii reci însă incontestabile. Mărturii reale, însă, rămân poezia și muzica lui.

Nefiind un erudit în materie, afirm totuși că poezia lui Dylan îmi place. Îmi place pentru că Dylan nu urmărește să epateze prin vocabular. Cuvintele poeziei lui sunt simple însă imaginile pe care le crează sunt puternice și originale. Uneori ascultând versurile mă surprinde o imagine, o metaforă și mintea mea începe atunci să o analizeze, iar apoi trebuie să dau cântecul câteva secunde înapoi pentru o auzi din nou. Cred că asta aștept de la orice poezie. Imaginea să mă prindă ca un magnet și să mă facă să revin asupra ei de fiecare dată, să o cercetez și să o pătrund. 

Înșir aici câteva din versurile care și-au făcut singure un sertar în mintea mea:

Then take me disappearin’ through the smoke rings of my mind,
Down the foggy ruins of time, far past the frozen leaves,
The haunted, frightened trees, out to the windy beach,
Far from the twisted reach of crazy sorrow.
Yes, to dance beneath the diamond sky with one hand waving free,
Silhouetted by the sea, circled by the circus sands,
With all memory and fate driven deep beneath the waves,
Let me forget about today until tomorrow. [Mr. Tambourine Man]

I heard the sound of a thunder, it roared out a warnin’, 
Heard the roar of a wave that could drown the whole world, 
Heard one hundred drummers whose hands were a-blazin’, 
Heard ten thousand whisperin’ and nobody listenin’ 
Heard one person starve, I heard many people laughin’, 
Heard the song of a poet who died in the gutter.
And it’s a hard, it’s a hard, it’s a hard rain’s-a-gonna fall. [A Hard Rain’s-A-Gonna Fall]

Then she opened up a book of poems
And handed it to me
Written by an Italian poet
From the thirteenth century.
And every one of them words rang true 
And glowed like burnin’ coal 
Pourin’ off of every page 
Like it was written in my soul from me to you. [Tangled up in blue]

We’re just one too many mornings/And a thousand miles behind [One too many mornings]

I hear the ancient footsteps like the motion of the sea 
Sometimes I turn, there’s someone there, other times it’s only me.
I am hanging in the balance of the reality of man 
Like every sparrow falling, like every grain of sand. [Every Grain Of Sand]

Happy Birthday Mr. Dylan!

**the  parade gazin upon the chimes of freedom flashing

„Țara noastră-i țara noastră, duce pajiște albastră”

N-am înțeles niciodată care-i ideea cu pajiștea albastră, deși îmi place mult cum sună… dar să trecem la subiect, altă idee de titlu n-am avut

Am găzduit un călător italian prin Couchsurfing și plimbându-ne noi prin București și povestindu-i cam tot ce știu despre urbe, mă întreabă pe un ton care ar fi cerut un răspuns afirmativ: îți place în România? ca și cum nici nu s-ar fi îndoit de faptul că îmi place și că ar cere doar o confirmare. Întrebarea asta a venit oarecum ca un șoc și parcă toate gândurile mi se opriseră ca să dea prioritate întrebării. Cum era să zic nu, după ce că îi povestisem cu atâta înfierbântare despre originile numelui de Lipscani și despre toate contractele pe care le are primăria pentru repararea  străzilor ălora. Dar voiam, de fapt, să zic nu de mă blocasem așa? Până la urmă am zis da, însă pauza pe care am făcut-o și tonul involuntar nehotărât cred că a lăsat mai multe să se înțeleagă. Noroc că turistul s-a mulțumit cu răspunsul meu și n-a cerut informații suplimentare.

Odată ce am putut să petrec timp cu gândurile mele am redeschis capitolul ăsta. Îmi place sau nu îmi place? Iubesc sau nu țara asta? Prima concluzie la care am ajuns a fost că nu iubesc țara asta așa cum își iubește americanul federația sa de peste ocean, nici cum își iubește englezul regatul și nici cum își iubește francezul cea de-a cincea lui republică. Nu am cum să o iubesc așa, pentru că fiecare țară se iubește altfel. Dar  parcă nu o pot iubi nici atât de mult, nu mă încearcă sentimente atât de puternice . Dar atunci cum o iubesc, dacă tot i-am zis tipului că o iubesc.

Îmi place pentru că am speranța că se poate mai bine, pentru că cred că nu poți face peste noapte un castel dintr-o ruină. Pentru că nu dau vina zilnic pe clasa politică. Cred că politicienii pe care ni alegem ne reprezintă nu doar la nivel politic ci și la nivel de societate, adică moravurile pe care le are societatea, le au și ei. Asta cred că se întâmplă peste tot și nici o țară nu e mulțumită de clasa ei politică. Dacă am fi mulțumiți cu toții, n-aș mai vedea loc de progres. Deci e mai bine așa. Nu simt că aș iubi țara asta pentru munți, dealuri, Dunări și Mihai Viteji  – nu trezesc  în mine nici un sentiment special ci poate doar unul de identificare cu națiunea ca entitate ficțională distinctă de popor (juristul de mine a vorbit) . Dar îmi place aici pentru că e o încercere zilnică de supraviețuire. Trebuie să recunoașteți că e mai palpitant decât să trăiești într-o țară precum cele anterior menționate în care după ce muncești  două luni poți pleca în vacanță. Dar ăsta e un motiv cam sado-masochist. Apoi cred sincer că e mai frumos și onorant să iubești și să susții o țară în devenire decât o țară care trebuie doar să își apere statutul. Aș dezvolta fiecarea idee, dar v-aș plictisi aici.  O s-o fac la cerere, de preferat invitați-mă la o cafea.

Câteodată mă gândesc că iubesc România cum iubesc maidanezul de la colțul blocului. Îl văd dimineața, îl compătimesc pentru situația în care e, sper că nu-l va călca mașina în timpul zilei, din când în când îi arunc o coajă de pâine și sper că și alții fac la fel. Nu mă simt mulțumit cu cât fac pentru el, dar parcă nici nu l-aș lua în casă. 

 

**the parade in somekind of nationalistic mood

Ionesco de criză

Un fragment din piesa de teatru Victimes du Devoir de Eugène Ionesco potrivit timpurilor noastre. Îmi pare rău, dar nu am avut acces decât la varianta în franceză. Sper să vă amuze și pe voi. 

Intérieur petit-bourgeois. Choubert, assis dans un fauteuil près de la table, lit son journal. Sa femme, Madeleine, sur une chaise, devant la table, raccommode des chaussettes. Un silence.

MADELEINE, s’interrompant dans son travail: Quoi de nouveau dans le journal?

CHOUBERT : Il ne se passe jamais rien. Des comètes, un bouleversement cosmique, quelque part dans l’univers. Presque rien. Des contraventions pour les voisins parce que leurs chiens font des saletés sur le trottoir.

MADELEINE : C’est bien fait. C’est bien embêtant quand on marche dessus.

CHOUBERT : Et pour les gens qui habitent le rez-de-chaussée, ils ouvrent leurs fenêtres le matin, ils voient ça, ça les énerve pour toute la journée.

MADELEINE : Ils sont trop sensibles.

CHOUBERT : C’est la nervosité de l’époque. L’homme moderne a perdu sa sérénité d’autrefois. (Silence.) Ah, il y a aussi un communiqué.

MADELEINE : Quel communiqué ?

CHOUBERT : C’est assez intéressant. L’Administration préconise, pour les habitants des grandes villes, le détachement. C’est, nous dit-on, le seul moyen qui nous reste de remédier à la crise économique, au déséquilibre spirituel  et aux embarras de l’existence.

MADELEINE : Tout le reste a déjà été essayé. Ca n’a rien donné. Ce n’est peut-être la faute de personne.

CHOUBERT : Pour l’instant, l’Administration ne fait encore que recommander amicalement cette solution suprême. Ne soyons pas dupes : nous savons parfaitement que la recommandation tourne toujours en commandement.

MADELEINE : Tu the hâtes toujours de généraliser !

CHOUBERT : Nous savons que les suggestions prennent brusquement figure de règlement, de lois sévères.

MADELEINE : Que veux-tu, mon pauvre ami, la loi est nécessaire, étant nécessaire et indispensable, elle est bonne, et tout ce qui est bon est agréable. Il est, en effet, très agréable d’obéir aux lois, d’être un bon citoyen, de faire son devoir, de posséder une conscience pure !…

CHOUBERT : Oui, Madeleine. Dans le fond, c’est toi qui as raison. La loi a du bon.

MADELEINE : Evidemment

CHOUBERT : Oui, oui. Le renoncement a l’avantage important d’être, à la fois, politique et mystique. Il porte ses fruits sur deux plans.

MADELEINE : Cela permet de faire d’une pierre deux coups.

CHOUBERT : C’est là son intérêt.

MADELEINE : Tu vois ?

CHOUBERT : D’ailleurs je me souviens de mes leçons d’histoire, ce système administratif, le détachement-système, a déjà été expérimenté il y a trois siècles, et puis il y a cinq siècles, il y a aussi dix-neuf siècles, et aussi l’année dernière…

MADELEINE : Rien de nouveau sous le soleil !

CHOUBERT : …avec succès, sur des populations entières, dans les métropoles, dans les campagnes (il se lève), sur des nations, des nations comme la nôtre !

MADELEINE : Assieds-toi.

(Choubert se rassoit)  

**the parade appliquant le détachement-système