Parlamentul unicameral. De fapt, de ce?

Unii, când nu mai știu cum să se scoată din rahat apelează la referendumuri. Pentru că pot.

Nu cred că a fost deloc ușor pentru cei care în 1991 au fost aleși să scrie constituția să găsească soluția instituțională cea mai potrivită pentru România, împăcând toate viziunile politice slab conturate la aceea vreme. Ca orice lucru luat de la zero și pe un teren instabil, e cam greu să iasă ceva perfect.  În Franța, abia Constituția celei de-a 5-a republici (1958) și-a dovedit eficacitatea în timp, asta după mai multe revizuiri, dintre care ultima în 2008.

Comisia de redactare a noii Constituții, ținând cont de contextul istoric de la acea dată, cu o oarecare teamă și preocupare de a da țării instituții fundamentale cât mai legitime și mai puternice a creat Constituția cam așa cum o avem noi azi.

După 20 de ani se pare, totuși, că dezideratul lor, deși nobil, nu s-a materializat într-un sistem instituțional eficient (vezi așteptările pe care le are lumea de la un președinte cam neputincios din punctul de vedere al competențelor, numărul  ordonanțelor de urgență, conflictele între instituții, procedura legislativă etc). Cei care se pricep bine de tot la sisteme constituționale, au denumit sistemul românesc ca fiind unul semiprezidențial-atenuat. Cred că doar analizând această sintagmă ne dăm seama că avem de a face cu o struțo-cămilă simpatică. Dacă e semiorezidențial înseamnă că e jumi-juma cu un regim parlamentar…dar dacă e și atenuat mă gândesc că ar trebui să fie numai 1/3 prezidențial și 2/3 parlamentar. Nu știu cum vă sună vouă, dar mie începe să-mi sune a rețetă de prăjitură…

Un regim parlamentar presupune ca parlamentul, ales direct de către popor, să aleagă președintele statului. Așa se întâmplă în Germania și Italia. De-asta nici nu se prea aude de președinții acestor țări, ci de șefii guvernelor. Într-un regim prezidențial, atât parlamentul cât și președintele sunt aleși direct, dar președintele dispune de puteri mult întărite. Un astfel de sistem este cel american unde președintele este practic tot executivul. La francezi, evident lucrurile sunt mai complicate că așa le place lor, dar președintele poate să dizolve parlamentul dacă se trezește dimineața cu fața la cearșaf, primul ministru este mâna lui dreaptă și, în cazuri speciale, dispune în virtutea constituției de puteri întărite.

La noi, e cam neclar sau nu e nicicum. Și parlamentul și președintele sunt aleși direct. Președintele nu dispune de puteri deosebite, nu poate dizolva parlamentul decât în niște situații la care se ajunge greu (se pare că în decembrie sunt niște șanse să o vedem și pe asta) și, cel puțin oficial, nu poate influența politica țării decât prin niște mesaje adresate parlamentului pe care acesta poate sau nu să le bage în seamă. Deci, nu avem nici o insistuție care în anumite situații să se poată impune în fața alteia, probabil, tocmai de frica unei posibile noi „tiranii”, frică totuși ușor de înțeles în 90-91.

Tot în 1991 s-a stabilit ca Parlamentul României să fie bicameral, compus din Camera Deputaților și Senat. Această decizie se fonda atunci pe dorința constituantului de a avea legi asupra cărora se va reflecta mai bine și mai mult, trecând proiectele de legi de la o cameră la alta. Înainte de revizuirea ei, Constituția nu prevedea  nicio diferență substanțială  între cele două camere, aceeași legitimitate, aceeași reprezentativitate, aceleași funcții. După 2003, lucrurile s-au mai schimbat puțin, așa încât, cele două camere au acum funcții diferite, pe scurt, în funcție de proiectul de lege avut în discuție, una din camere este cameră de reflecție și alta este cameră decizională.

Totuși, uitându-ne în Europa, vedem că acolo unde există parlamente bicamerale, ele există pentru cu totul alte rațiuni decât cele pentru care al nostru este bicameral. Parlamentul bicameral este specific țărilor federale sau regionale, cele în care comunitățile locale dispun de o putere considerabilă, ele fiind reprezentate de obicei în ceea ce la noi se numește Senat.

Astfel, parlement bicameral întâlnim în Germania, unde camera inferioară, Bundesrat-ul reprezintă interesele fiecăuri stat federat, în Franța, unde Senatul este ales indirect, prin votul conducătorilor regiunilor, în SUA, unde Senatul este compus din câte 2 membri din fiecare stat, în Spania, în Austria, în Italia etc. Practic, camera inferioară din parlamentele bicamerale tipice dispune de o legitimitate și de o reprezentativitate diferită, fiind vocea regiunilor.

E simplu să ne dăm seama că la noi Senatul nu își prea are rost atât timp cât el e echivalentul unei a doua camere a deputaților.

Așadar, există două soluții pentru parlamentul nostru:

1) fie se modifică radical modul de alegere și de funcționare a Senatului pe care îl avem azi, urmând ca acesta să reprezinte regiunile țării. Un astfel de Senat ar merge mână în mână cu descentralizarea, ar aduce un  plus de autonomie regiunilor (și probabil și unui ținut secuiesc, de ce să nu recunoaștem).  Ar fi chiar interesant de văzut cum ar funcționa așa ceva la noi…

2) să trecem la un parlament unicameral

În concluzie, da, aș fi de acord cu un parlament unicameral, dar nu pentru motivul care domină campania electorală, ci pentru că într-un stat ca România așa cum e azi, o a doua cameră cu atribuții similare nu este utilă ci doar îngreunează procesul legislativ, determinând guvernul să emită ordonanțe de urgență în situații ne-urgente și să-și angajeze responsabilitatea ocolind astfel votul parlamentului.

Nu poate garanta Băsescu nimănui că 300 de parlamentari vor cheltui mai puțin decât 471…ăsta e doar un alt exemplu de demagogie electorală, la fel ca și sloganul De ce le e frică, nu scapă.  Băsescu își continuă lupta cu Parlamentul care, să nu uităm că  este organul reprezentativ suprem al țării, deci indirect se luptă cu populația care i-a ales pe parlamentarii ăia la fel cum l-a ales pe el. În plus, este o dovadă de lipsă de responsabiltate ca președintele țării să încerce prin mesajul său electoral să slăbească și mai mult încrederea pe care românii o au în Parlament și să câștige prin acest pretext încredere și popularitate. Mizerabil demers.

**the parade in the constitutional universe

Titan supra doi

Că tot vorbeam de bănci, am fost în seara asta în plimbare de unul singur prin parcul Titan și am văzut că l-au „pimp-uit”..scuzați-mi expresia. Adică l-au cosmetizat. Nu-i rău! Au pus în lac o țâșnitoare cu lumini, au schimbat băncile și coșurile de gunoi cu unele noi și  frumoase, au amenajat niște amfiteatre pe pantele abrupte ale parcului, au schimbat iluminatul, pavajul, aleile, au pus bare și pante din-alea pentru skateuri și role, au făcut multe locuri de joacă pentru copii. Mi-aș fi dorit să fi făcut mai multe poze, dar nu m-au ajutat bateriile de la aparat. N-am fost inspirat să le schimb. Sper să revin cu poze în plus mâine.

Problema e că aproape totul a fost făcut pe jumătate. Au schimbat iarba de la natură și buruienile auxiliare cu gazon, dar cam pe sfert. Pentru cei care nu cunosc parcul, el se desfășoară în jurul unui lac artificial în formă de clepsidră. De aici deducem că are două jumătăți. Și cum de obicei la clepsidră o singură parte e plină, la fel e și în parcul ăsta. O singură jumătate e aranjată ca lumea, cealaltă momentan e destul de neprimitoare, mai ales că s-au apucat să bage cablurile de pe stâlpii de iluminat pe sub pământul din parc. Deci jumătatea respectivă e un sistem complicat de tranșee. În partea nearanjată băncile, schimbate totuși, sunt deja umplute cu semnături cu sprayuri. Yuck!

Sper totuși că i se va da o șansă și jumătății celeilalte să fie parc.

*the park parade

Dialog în piață

Ca să-mi mai umplu cămara și frigiderul și ca să-mi sară somnul am mers de dimineață la piață.

Cum mă plimbam eu printre tarabe ochesc o bătrână mai simpatică de la care să-mi iau morcovi și pătrunjel și mă opresc în fața tarabei o întreb cât costă, dar din spate apare o cucoană de București care se bagă în față, se apleacă insistent deasupra zarzavaturilor și pe sub ochelari întreabă:

CUCOANA: Legătura asta cât face?

BĂTRÂNA: Un leu cincizeci.

CUCOANA (dându-se importantă): Scump!

BĂTRÂNA: Ce să fac, că mă duc la amiază la magazin și nu-mi dau carne…

CUCOANA (la fel de importantă): De ce să vă luați carne, acum se mănâncă legume, nu știți? Natural!

BĂTRÂNA (pierzându-și răbdarea): Eee, doamnă, credeți că eu stau ca matale să mă uit la telenovele?

CUCOANA (vădit jignită și simțindu-se cu musca pe căciulă, pe un ton moale): Telenovele…cine se uită la telenovele…

și cucoana plecă la taraba următoare, eu îmi iau legăturile și gata.

Primul șoc pe care l-am avut când am venit la București au fost piețele – un adevărat spectacol față de ce e la noi.

**the parade – natural!

„Țara noastră-i țara noastră, duce pajiște albastră”

N-am înțeles niciodată care-i ideea cu pajiștea albastră, deși îmi place mult cum sună… dar să trecem la subiect, altă idee de titlu n-am avut

Am găzduit un călător italian prin Couchsurfing și plimbându-ne noi prin București și povestindu-i cam tot ce știu despre urbe, mă întreabă pe un ton care ar fi cerut un răspuns afirmativ: îți place în România? ca și cum nici nu s-ar fi îndoit de faptul că îmi place și că ar cere doar o confirmare. Întrebarea asta a venit oarecum ca un șoc și parcă toate gândurile mi se opriseră ca să dea prioritate întrebării. Cum era să zic nu, după ce că îi povestisem cu atâta înfierbântare despre originile numelui de Lipscani și despre toate contractele pe care le are primăria pentru repararea  străzilor ălora. Dar voiam, de fapt, să zic nu de mă blocasem așa? Până la urmă am zis da, însă pauza pe care am făcut-o și tonul involuntar nehotărât cred că a lăsat mai multe să se înțeleagă. Noroc că turistul s-a mulțumit cu răspunsul meu și n-a cerut informații suplimentare.

Odată ce am putut să petrec timp cu gândurile mele am redeschis capitolul ăsta. Îmi place sau nu îmi place? Iubesc sau nu țara asta? Prima concluzie la care am ajuns a fost că nu iubesc țara asta așa cum își iubește americanul federația sa de peste ocean, nici cum își iubește englezul regatul și nici cum își iubește francezul cea de-a cincea lui republică. Nu am cum să o iubesc așa, pentru că fiecare țară se iubește altfel. Dar  parcă nu o pot iubi nici atât de mult, nu mă încearcă sentimente atât de puternice . Dar atunci cum o iubesc, dacă tot i-am zis tipului că o iubesc.

Îmi place pentru că am speranța că se poate mai bine, pentru că cred că nu poți face peste noapte un castel dintr-o ruină. Pentru că nu dau vina zilnic pe clasa politică. Cred că politicienii pe care ni alegem ne reprezintă nu doar la nivel politic ci și la nivel de societate, adică moravurile pe care le are societatea, le au și ei. Asta cred că se întâmplă peste tot și nici o țară nu e mulțumită de clasa ei politică. Dacă am fi mulțumiți cu toții, n-aș mai vedea loc de progres. Deci e mai bine așa. Nu simt că aș iubi țara asta pentru munți, dealuri, Dunări și Mihai Viteji  - nu trezesc  în mine nici un sentiment special ci poate doar unul de identificare cu națiunea ca entitate ficțională distinctă de popor (juristul de mine a vorbit) . Dar îmi place aici pentru că e o încercere zilnică de supraviețuire. Trebuie să recunoașteți că e mai palpitant decât să trăiești într-o țară precum cele anterior menționate în care după ce muncești  două luni poți pleca în vacanță. Dar ăsta e un motiv cam sado-masochist. Apoi cred sincer că e mai frumos și onorant să iubești și să susții o țară în devenire decât o țară care trebuie doar să își apere statutul. Aș dezvolta fiecarea idee, dar v-aș plictisi aici.  O s-o fac la cerere, de preferat invitați-mă la o cafea.

Câteodată mă gândesc că iubesc România cum iubesc maidanezul de la colțul blocului. Îl văd dimineața, îl compătimesc pentru situația în care e, sper că nu-l va călca mașina în timpul zilei, din când în când îi arunc o coajă de pâine și sper că și alții fac la fel. Nu mă simt mulțumit cu cât fac pentru el, dar parcă nici nu l-aș lua în casă. 

 

**the parade in somekind of nationalistic mood

Ionesco de criză

Un fragment din piesa de teatru Victimes du Devoir de Eugène Ionesco potrivit timpurilor noastre. Îmi pare rău, dar nu am avut acces decât la varianta în franceză. Sper să vă amuze și pe voi. 

Intérieur petit-bourgeois. Choubert, assis dans un fauteuil près de la table, lit son journal. Sa femme, Madeleine, sur une chaise, devant la table, raccommode des chaussettes. Un silence.

MADELEINE, s’interrompant dans son travail: Quoi de nouveau dans le journal?

CHOUBERT : Il ne se passe jamais rien. Des comètes, un bouleversement cosmique, quelque part dans l’univers. Presque rien. Des contraventions pour les voisins parce que leurs chiens font des saletés sur le trottoir.

MADELEINE : C’est bien fait. C’est bien embêtant quand on marche dessus.

CHOUBERT : Et pour les gens qui habitent le rez-de-chaussée, ils ouvrent leurs fenêtres le matin, ils voient ça, ça les énerve pour toute la journée.

MADELEINE : Ils sont trop sensibles.

CHOUBERT : C’est la nervosité de l’époque. L’homme moderne a perdu sa sérénité d’autrefois. (Silence.) Ah, il y a aussi un communiqué.

MADELEINE : Quel communiqué ?

CHOUBERT : C’est assez intéressant. L’Administration préconise, pour les habitants des grandes villes, le détachement. C’est, nous dit-on, le seul moyen qui nous reste de remédier à la crise économique, au déséquilibre spirituel  et aux embarras de l’existence.

MADELEINE : Tout le reste a déjà été essayé. Ca n’a rien donné. Ce n’est peut-être la faute de personne.

CHOUBERT : Pour l’instant, l’Administration ne fait encore que recommander amicalement cette solution suprême. Ne soyons pas dupes : nous savons parfaitement que la recommandation tourne toujours en commandement.

MADELEINE : Tu the hâtes toujours de généraliser !

CHOUBERT : Nous savons que les suggestions prennent brusquement figure de règlement, de lois sévères.

MADELEINE : Que veux-tu, mon pauvre ami, la loi est nécessaire, étant nécessaire et indispensable, elle est bonne, et tout ce qui est bon est agréable. Il est, en effet, très agréable d’obéir aux lois, d’être un bon citoyen, de faire son devoir, de posséder une conscience pure !…

CHOUBERT : Oui, Madeleine. Dans le fond, c’est toi qui as raison. La loi a du bon.

MADELEINE : Evidemment

CHOUBERT : Oui, oui. Le renoncement a l’avantage important d’être, à la fois, politique et mystique. Il porte ses fruits sur deux plans.

MADELEINE : Cela permet de faire d’une pierre deux coups.

CHOUBERT : C’est là son intérêt.

MADELEINE : Tu vois ?

CHOUBERT : D’ailleurs je me souviens de mes leçons d’histoire, ce système administratif, le détachement-système, a déjà été expérimenté il y a trois siècles, et puis il y a cinq siècles, il y a aussi dix-neuf siècles, et aussi l’année dernière…

MADELEINE : Rien de nouveau sous le soleil !

CHOUBERT : …avec succès, sur des populations entières, dans les métropoles, dans les campagnes (il se lève), sur des nations, des nations comme la nôtre !

MADELEINE : Assieds-toi.

(Choubert se rassoit)  

**the parade appliquant le détachement-système

Basarabia cui?

De când au început tensiunile și de-o parte și de alta a graniței de pe Prut am avut parte de o serie de gânduri și sentimente contradictorii. 

Având colegi moldoveni, am avut ocazia să aflu cam care era starea de spirit acolo înainte de alegeri. Ce am aflat e că Voronin și comuniștii sunt încă susținuți de o parte a populației, cam aceeași parte care e nostalgică după comunism și aici. Oamenii în vârstă, care sunt (și acolo) o masă de alegători foarte ușor de mobilizat îi susțin pe comuniști. E normal ca tinerii să fie cei care vor schimbarea. Ceea ce m-a mirat pe mine, însă, a fost disproporția procentelor obținute de partide în urma alegerilor. Mă așteptam ca liberalii să fie mai puternici, dar se pare că voturile pentru opoziție s-au dispersat între cele trei partide. Sau alegerile au fost falsificate. Probabil, dar totul trebuie dovedit până la urmă. 

Apoi mi-am pus o serie de întrebări legată de agitația de la noi. Basarabia pământ românesc? Undeva în istorie, da – cu siguranță , dar în condițiile de acum cred că rămâne un ideal frumos și cam atât. Deși mi se pare grozav că încă mai există spirit de revoltă și voință comună, privind cu detașare situația, constat că azi sunt prea multe lucruri care fac imposibilă o unire reală. 

România, bătută de soartă și ea, e oricum cu mult în fața Moldovei din multe puncte de vedere. Doar faptul că suntem membri NATO și UE e o piedică în calea unei uniri. Nici un alt stat participant în alianțele astea n-ar accepta ca mâine România să ia în cârcă toate problemele pe care le are Moldova. O unire în contextul actual, din punct de vedere economic, nu ar fi un câștig nici pentru noi nici pentru moldoveni. Evident, moldovenii vor fi cei care vor trebui să se adapteze economiei și normelor noastre. Nu cred că moldoveanului i-ar conveni să plătească impozite și taxe la fel ca un român. Diferențele dintre venituri sunt foarte mari. Apoi din cauza altor astfel de rigori și a concurenței, cred că economia moldovenească, în ansamblu, nu va face față.

Apoi mă întreb dacă moldovenii și românii chiar vor unirea. E clar că cei pro-unire sunt mai vocali, asta pentru că vor să schimbe ceva. Cei contra nu se văd în pericol și nu protestează, dar mă tem că sunt destul de mulți. Moldovenii pe care i-am cunoscut mi-au spus că sunt destui în Moldova care nu îi plac deloc pe români. Reciproc, și în România sunt destui care nu îi plac pe moldoveni. Dacă îi întrebi acum de ce, răspunsul va fi unul plin de stereotipuri binecunoscute ce nu ne mai surprind de mult. Dacă într-adevăr s-ar pune problema unirii, sunt convins că oamenii ar avea o poziție ceva mai ponderată. Nu s-ar mai gândi la caracterul moldoveanului/românului ci la situația în ansamblu, va gândi pragmatic: mie ce îmi iese din chestia asta? Din păcate, nu cred că sentimentul național e atât de puternic de-o parte și de alta a Prutului (încep să detest formularea asta) încât spiritul pragmatic-individualist să nu se impună în final și majoritatea populației din ambele state să își dea seama că nu poți mânca naționalism prăjit  cu unire la micul dejun. 

Și dacă tot se vorbește zilele astea de unire am încercat să îmi inchipui în ce context s-ar putea produce un astfel de eveniment istoric. Categoric primul pas ar fi înlăturarea comuniștilor și îndepărtarea de Rusia (Rusia-i ca și o râie te mănâncă și-n…..). Nu cred că instaurarea unui guvernământ democratic va aduce instantaneu fericirea în Moldova. Să ne aducem aminte de meandrele tranziției noastre. Acest nou regim, să presupunem pro-românesc, ar putea primi un sprijin pentru dezvoltare din partea statului român, Uniunii Europene etc . Odată ce Moldova ar ajunge la un nivel acceptabil ar trebui să se pună problema unui referendum pentru o eventuală formă de unire. Doar așa s-ar putea vedea dacă într-adevăr cele două populații își doresc lucrurul ăsta. S-ar putea ca în urma progresului de care vorbeam, moldovenii să se umfle în pene și să refuze, iar românii să înceapă să își arate dezinteresul pentru o asemenea chestiune. Oricum, nici acum nu mi se pare cert faptul că românii și moldovenii ar dori să se unească. Mai mult, dacă datele problemei s-ar schimba, incertitudinea mea ar deveni și mai reală.

Mi-e la fel de greu să cred că schimbarea din Moldova nu va aduce aceleași probleme pe care le-a avut și le are România. Corupția, îmbogățiții peste noapte, sărăcia, lipsa de bani, ruinarea industriei, dezinteresul vor fi probleme cu care Moldova se va confrunta pentru mult timp după ce o schimbare de regim se va produce. De aceea cred că ne rămâne mult de așteptat până Republica Moldova va intra în rând cu lumea.

În contextul unei posibile uniri cu Moldova ne-am putea gândi și la federalizarea statului român. Deși Constituția interzice modificarea caracterului unitar al României, într-un astfel de context istoric Constituția ar putea fi schimbată radical fără  probleme. Altfel spus, nu cred că e obligatoriu ca de pe o zi pe alta Moldova să fie condusă direct de la București, ci și-ar putea păstra un grad destul de mare de autonomie astfel încât Chișinăul să poată administra independent resursele unei eventuale provincii moldovenești. Chiar și în varianta asta, o unire acum nu îmi pare deloc realizabilă.

Aproape uitasem că totul pornește de la premisa căderii regimului comunist. Când oare? 

 

**the parade in blue yellow and red

Fri wili sau gigi (sau nu)

Luni dimineață. Aproape că îmi venea să stau acasă, dar mi-am dat seama că mi-e prea drag cursul de administrativ. La școală pe la colțuri se auzea: Mă azi se judecă recursu lu Becali, mergem?; Nu știi la ce oră e recursul? hahaha…ai văzut faza cu Gigi?. Dacă rămânea la colțuri era ok, dar și pe profi i-a cam cuprins febra mascaradei ăsteia. Am ajuns să discutăm pe tema asta și la curs și în pauză și peste tot.

Plecând devreme am zis că îmi permit să vin pe jos până la reședința din Dristor. 

Cu muzica în urechi străbăteam nesfârșitul bulevard Unirii și ca un miraj îmi dau seama că în sfârșit se lucrează la ruina ce peste vreo doi ani jumate, zic ei, se va transforma în Biblioteca Națională. Clădirea lăsată în paragină după `89 e ca o soră mai mică a Casei Radio, dar care va avea un viitor mai nobil decât cea din urmă, sper! Niciodată nu se știe când se vor hotărî să facă și din asta mall. 

Peste drum, puhoi de lume pestriță! Evident că nu căscau gura la excavatoarele de la Bibliotecă ci erau ațintiți spre odioasa clădire a Tribunalului. Adunarea cu pancarte nu era foarte agitată, dar pe semne situația Patronului îi neliniștea cumplit. Televiziunile flancau tot bulevardul. Lângă bibliotecă am remarcat echipa Fabrica de la Realitatea…m-a șocat tanti prezentatoarea, aflată ca restul echipei în pauză de țigară, pentru că avea un ditamai stratul de machiaj pe ea. Pițipoanca de companie n-are atâta tencuială câtă avea madama asta. Și pun pariu că nici cocalaru de trafic n-a avut în BMW-ul lui vreodată una la fel de feștită. (a fești = reg. a vopsi). Încercând să scap de șocul vizual, mă îndepărtez, dar la prima intersecție dintr-o mașină își scoate unul cu agilitate capul și urlă la mine: ce fac  ăștia aicea, bă, îl eliberează pă Gigi? Profitând de faptul că aveam căștile în urechi m-am făcut că nu-l aud și am mers mai departe. 

Ajuns acasă, dau drumul la televizor și evident că tot Tribunalul îl văd! Acum văd și eu că lumea avea scris Free Gigi pe tricouri și pe pancarte. Penibil…mai are rost să spun? Vreo câteva mâini de oameni  veniți ori de la meci ori de la rumegat semințe prin Rahova se agitau ca primatele pe scările tribunalului încercând disperat să le arate tuturor că Gigi mast bi fri! Nota bene: aveau tricouri pe care scria Free Gigi cu bandă izolatoare neagră (haha).

În studio, discuții elevate.

‘Deci dom’ne oamenii ăia de fapt militează pentru legalizarea marijuanei acolo! Deci de fapt gigi în argoul lor e un fel de a zice joint! Deci gigi nu e Gigi și Gigi nu e gigi, înțelegeți? ‘   –  în timpul ăsta eu mă gândeam la Free Willie..sau fri uili

De ce ziua mea a început cu Becali, a contiuat cu Becali și se sfârșește cu Becali?

Din cauza mass media! Dacă ei nu ar fi făcut din clovnul de Gigi un personaj, o vedetă, ar fi avut parte de un proces normal. Nu ar mai fi fost nici teatrul ieftin de la reținere, nu s-ar mai fi discutat de greșeli de procedură atât,  nu ar mai fi avut parte nici de o mascaradă în fața tribunalului și așa mai departe. În fapt, tipul ăsta ar fi putut avea un proces ca multe altele în care multe vicii de procedură sunt trecute cu vederea sau sunt rezolvate normal pe calea prevăzută de lege, fără Ferentari și Rahova la poarta tribunalului. 

Apoi ca student la drept, mă întreb eu cum aș lucra dacă aș fi în locul judecătorilor din complet?  Mai poți vorbi de independență când la poartă te așteaptă puhoiul revoluționar? 

Până la urmă din toată afacerea asta, deși nici măcar intriga nu se cunoaște, deznodământul e unul clar, Gigi câștigă și justiția pierde. Dacă Gigi e eliberat e clar de ce el e singurul câștigat. Dacă Gigi rămâne în arest o să se transforme într-un erou pentru toți rumegătorii de semințe care acum îi cer eliberarea, iar sistemul judiciar va fi în continuare arătat cu degetul. 

**the parade on his way back home on a monday morning

powered by Bla[g]

Ex propriis sensibus

A trecut 1989 şi-or mai fi trecut vreo 20 de ani de atunci şi multe s-or fi schimbat şi mai multe nu, încă nu – prefer să spun, nu de alta, dar să nu intrăm în depresie prea curând şi pentru că vreau să sugerez că o atitudine detaşată nu e doar necesară ci şi benefică.

Guverne au fost vreo câteva până acum aşa încât situaţia de azi nu poate fi decât rezultatul lor comun.  Toate la un moment dat au vrut să schimbe situaţia lăsată în urmă de comunism şi trebuie admis că destule schimbări s-au produs şi România, cel puţin formal, nu mai e ce era în 89. Asta e o veste bună. Vestea proastă e că pentru multe alte domenii  nu s-a bătut fierul cât a fost cald şi asta sare în ochi mai ales atunci când aducem în discuţie arhitectura. Poate că aş greşi să spun că situaţia arhitecturii din România nu a fost cuprinsă în planurile guvernelor însă rezultatele azi fie nu sunt fie sunt, dar în defavoarea esteticului.

Poate că una din priorităţile pe care ţara trebuia să o aibă după revoluţie era să îşi schimbe imaginea, în sensul cel mai concret al noţiunii. O ţară se vinde prin imaginea ei adică şi prin arhitectura. Atunci când spui Italia te gândeşti la ruinele romane şi apoi la toate casele în stil mediteranean ce umplu dealurile, când spui Franţa nu spui doar turnul Eiffel, dar şi Notre Dame şi apoi centrul  ce urmăreşte evoluţia arhitecturii din secolul XV până în prezent.  Poate că n-am fost noi românii cei mai înzestraţi de istorie cu monumente fascinante pentru ochiul turistului de McDonaldsuri nici înainte de comunişti, iar apoi ăştia au mai agravat puţin situaţia. Oare nu puteam face ceva imediat după revoluţie pentru asta?

Deci să facem un exerciţiu de imaginaţie … suntem la puţin timp după 1989 când lucrurile începeau să se aşeze, graniţe deschise pentru toţi şi toate. Vin turiştii. Ce ne facem? Trebuie să le arătăm ceva… şi de obicei turiştilor li se arată clădiri că doar ce Dumnezeu altceva să le arăti.

OK…Transilvania scapă cum scapă că s-au ocupat ungurii şi saşii de ea. În Moldova rătăcite pe dealuri rămân nişte căsuţe vechi cu vârf de biserică, cică ar fi mănăstiri, merg şi alea pentru cei de-a dreptul fascinaţi de bizantinisme. Păcat că goticul ne-a cam luat-o înainte cu spectaculosul.

Dar, rămâne capitala. What to do? What to do? Drept simbol ne-a rămas Casa Poporului. Da, dar o urâm…cică ar urî-o cam toţi. A stricat Ceauşescu Bucureştiul, a chinuit oamenii pe şantiere, a consumat marmura ţării, chestii, socoteli..pe de-asupra cică ar fi şi o oroare arhitecturală. Nu mă pronunţ…e clar totuşi că avem rezerve în privinţa ei.  Abătându-mă puţin de la subiect, părerea mea e că degeaba ne jelim, e a noastră, e chiar a Poporului şi dacă nu ştim să ne-o vindem aşa cum e, păcat că ne-a făcut-o Ceauşescu. NEXT – unde mergem, păi pe-aproape e Cercul Militar.. faină clădire, dar un cerc militar nu încălzeşte pe nimeni. Universitatea… gri, ternă. Ateneul  - frumos într-adevăr dar îţi trebuie turişti prea culţi ca să-l aprecieze la subtilitatea cu care se prezintă. Arcul de triumf… onorabilă intenţie, dar ne-au luat-o iar înainte francezii că al lor e mai mare. Asta este, 1-0 pentru Franţa. Centrul vechi săracul e puţin cam bombardat, cam murdar şi mai rişti să auzi şi vreo manea din clădirile cele mai vechi în care îţi puteai închipui că doar un artist poate locui… doar Banca Naţională, mai nou renovată le-ar putea părea frumoasă, pe lângă ar mai fi şi casa CEC şi muzeul de istorie dar parcă nu orice turist şi-ar căsca ochii la aşa ceva. Le-ai mai povesti de Micul Paris,de epoca interbelică, dar culmea realizezi că şi clădirile alea sunt cam gri. Palatul telefoanelor e totuşi e alb şi cică ar fi fost făcut pe sistem de zgârie nori american..dar când te uiţi la Empire state building parcă te lasă rece cele 6 etaje sau câte o avea al nostru…

Au mai venit dn 89 încoace şi bijniţarii din străinătăţuri şi marile antreprize învârtitoare de bani. Şi când au vrut distinşii să-şi facă sedii, noi ne-am entuziasmat repede că aduc clădiri de sticlă înalte cum au americanii şi japonejii,  care vor schimba faţa oraşelor noastre. Pe unii i-au mai entuziasmat şi satisfacerea intereselor materiale (ahem…). Din entuziasmul ăsta mai necontrolat aşa, am ajuns să avem clădiri cică moderne trântite pe oriunde. De fapt totul s-a făcut cu jumătăţi de măsură sau cu sferturi. Nici mari nu sunt  să te poţi căsca la cer şi clădirea să nu se termine şi nici minunate. Ne-am ales cu nişte clădiri comune de sticlă la fel cum erau celelalte, comune dar din beton.

Lucurile nu par încă să se schimb. De exemplu, demolăm Lia Manoliu şi facem stadion nou. Faină idee. Dar în loc să facem ceva wow să meargă lumea să îi facă poze şi să zică, ăsta-i mai tare decât cuibul olimpic al chinezilor, noi facem  o copie după stadionul din Frankfurt… Apoi cică tocmai madam Z. Hadid şi compania s-au gândit la un ditamai turnul pe care să îl planteze în Bucureşti. Eu am zis că seamănă cu un radiator sau cu o aerotermă…dar ei zic că e Diamant şi dacă e înalt, sclipicios şi e de Zaha, Bucurestiului i s-ar face publicitate importantă. Primăria se face că nu ştie nimic şi proiectul rămâne pe hârtie. Tipic.

Şi dacă tot e criză, eu zic să nu ne facem speranţe aiurea de schimbare că nimeni nu mai are bani de construit şi să mergem la Caru cu bere…au şi  de mâncare, au şi bere şi mai e şi monument arhitectural – aşa că ne împacă pe toţi…

 

**the parade powered by http://bla-g.blogspot.com

Despre jurnalism cu jenă

Atunci când presa devine (sau se crede) a patra putere în stat, cred că râvnește pentru podium. 

Constat din ce în ce mai des că jurnalismul ăsta pe care îl afișază televiziunile [private] este o glumă, o batjocură generalizată, o mizerie și un act de nesimțire cruntă. 

De mult mi-am dat seama că știrile de la posturile mari, generaliste de gen ProTv sau Antena 1 au devenit un entertainment ieftin, dar păstram o oarecare speranță pentru televiziunile de știri, care se presupune măcar ca ar trebui să trateze informația cu mai mult profesionalism. O, da! 

Îmi imaginez știrile de televiziune ca fiind relatări detaliate ale unor evenimente după prezentarea cărora eu să pot trage niște concluzii. La fel, atunci când cineva e intervievat mă aștept ca eu să fiu cel care hotărăște cine are dreptate și cine e mai prost decât ceilalți.

În realitate, azi, prin modul în care sunt prezentate știrile, ți se induce exact ce trebuie să crezi și să simți despre o oarecare știre. Mai mult, prin tonul adoptat, prin cuvintele alese și prin agitația de Pepsi a prezentatorilor ți se spune cu insistență exact ce știre e importantă. Și dacă mie nu mi se pare la fel de important cum li se pare lor faptul că Elena Udrea a dansat la târgul de turism din Germania cu potențialii turiști sau că Țiriac & Co. își vânează mistreții plătind redevențe statului, nu devine un teatru absurd tot acest act al informării? 

Posturile de știri și-au mai asumat și rolul de tribunale ale poporului. Zilnic sunt aduși în fața națiunii în banca acuzaților politicieni și oameni cu funcții, iar de partea cealaltă procurorii apărând interesele comune obștii – jurnaliști și analiști. Astfel, o întreagă națiune de televizomani asistă cum pârâții sunt trași la răspundere de către cine? De jurnaliști – asumându-și cu bună știință rolul de reprezentanți ai noștri. De unde până unde se decide cine are dreptate și cine nu într-o emisiune de 30 de minute întreruptă de două ori cu reclame la Danone și absorbante?  

În toate cazurile, ceea ce ar vrea să se numească dezbateri, se lasă cu certuri, manifestări animalice și urlete care nu fac altceva decât să îți inducă o stare de jenă rece. De cele mai multe ori, invitații sunt puși la zid fără nici cea mai mică urmă de respect. Da, poate că unii ar merita asta, dar tocmai faptul că tot demersul ăsta degenerează în scandal și acuzații reciproce denotă lipsa de subtilitate și profesionalism a jurnaliștilor din ziua de azi.  La capitolul ăsta, neîntrecută în obrăznicie e don’șoara Crețulescu de la Realitatea.

E exact ca și cum ai asista la o ceartă între țigani în mijlocul străzii. Pe de-o parte, curios fiind prin natura ta, ai privi scandalul pentru doza de spectacol și amuzament grotesc, iar pe de altă parte te simți jenat că stai gură cască, tu, om care te pretinzi cu educație, care se respectă și nu se înjosește privind spectacole ieftine.

În condițiile astea, mulțumiți de modul în care se face jurnalism la televiziuni nu pot fi decât pensionarii și șomerii care citesc Libertatea pe closet și discută politică la colțul blocului aruncând cu pasiune neîntrecută zarurile în jocul de table. 

 

**the parade zapping hopelessly

Entuziasm american și naiv

Tot circul care se întâmplă acum în state cu numirea lui Obama începe să mă înspăimânte. 

Câtă încredere poate investi un om, fie el și american naiv, într-un președinte în condițiile în care se află țara în care trăiește și raportându-ne la promisiunile electorale? Cât de entuziasmat să fii la 40 de ani, încât să te manifești față de un om politic la fel ca un adolescent din primul rând la primul concert al cântărețului său preferat? Cât de naivi pot fi americanii luând parte la un show pentru învestirea președintelui care costă zeci de milioane de dolari în condițiile în care băncile și fabricile din State falimentează. 

La fel de mult mă tem că Obama nu va putea de unul singur (sau cu madam Clinton) să schimbe America și nici implicit lumea. Așa s-ar putea ca CHANGE-ul promis să nu se producă și atunci sunt curios cu câtă furie vor răspunde înapoi toți cei care  flutură acum stegurile și varsă lacrimi ca la vederea lui Mesia. 

Sunt extrem de curios ce măsuri de impact va lua la început Obama. Nu vreau deloc să îl discreditez. Sunt destul de convins ca Obama este o schimbare de politică pentru America și că dacă ieșea McCain se putea ca lucrurile să meargă la fel ca până acum,  dar nu sunt la fel de convins că Obama va avea pârghiile necesare schimbării Americii. 

 

**the parade  of Mr Obama tracing Lincoln’s historic route. 

P.S: Mi s-a părut de-a dreptul sinistu când Bush la ultimul discurs a spus ceva de genul: And now for the last time, good night!