Parlamentul unicameral. De fapt, de ce?

Unii, când nu mai știu cum să se scoată din rahat apelează la referendumuri. Pentru că pot.

Nu cred că a fost deloc ușor pentru cei care în 1991 au fost aleși să scrie constituția să găsească soluția instituțională cea mai potrivită pentru România, împăcând toate viziunile politice slab conturate la aceea vreme. Ca orice lucru luat de la zero și pe un teren instabil, e cam greu să iasă ceva perfect.  În Franța, abia Constituția celei de-a 5-a republici (1958) și-a dovedit eficacitatea în timp, asta după mai multe revizuiri, dintre care ultima în 2008.

Comisia de redactare a noii Constituții, ținând cont de contextul istoric de la acea dată, cu o oarecare teamă și preocupare de a da țării instituții fundamentale cât mai legitime și mai puternice a creat Constituția cam așa cum o avem noi azi.

După 20 de ani se pare, totuși, că dezideratul lor, deși nobil, nu s-a materializat într-un sistem instituțional eficient (vezi așteptările pe care le are lumea de la un președinte cam neputincios din punctul de vedere al competențelor, numărul  ordonanțelor de urgență, conflictele între instituții, procedura legislativă etc). Cei care se pricep bine de tot la sisteme constituționale, au denumit sistemul românesc ca fiind unul semiprezidențial-atenuat. Cred că doar analizând această sintagmă ne dăm seama că avem de a face cu o struțo-cămilă simpatică. Dacă e semiorezidențial înseamnă că e jumi-juma cu un regim parlamentar…dar dacă e și atenuat mă gândesc că ar trebui să fie numai 1/3 prezidențial și 2/3 parlamentar. Nu știu cum vă sună vouă, dar mie începe să-mi sune a rețetă de prăjitură…

Un regim parlamentar presupune ca parlamentul, ales direct de către popor, să aleagă președintele statului. Așa se întâmplă în Germania și Italia. De-asta nici nu se prea aude de președinții acestor țări, ci de șefii guvernelor. Într-un regim prezidențial, atât parlamentul cât și președintele sunt aleși direct, dar președintele dispune de puteri mult întărite. Un astfel de sistem este cel american unde președintele este practic tot executivul. La francezi, evident lucrurile sunt mai complicate că așa le place lor, dar președintele poate să dizolve parlamentul dacă se trezește dimineața cu fața la cearșaf, primul ministru este mâna lui dreaptă și, în cazuri speciale, dispune în virtutea constituției de puteri întărite.

La noi, e cam neclar sau nu e nicicum. Și parlamentul și președintele sunt aleși direct. Președintele nu dispune de puteri deosebite, nu poate dizolva parlamentul decât în niște situații la care se ajunge greu (se pare că în decembrie sunt niște șanse să o vedem și pe asta) și, cel puțin oficial, nu poate influența politica țării decât prin niște mesaje adresate parlamentului pe care acesta poate sau nu să le bage în seamă. Deci, nu avem nici o insistuție care în anumite situații să se poată impune în fața alteia, probabil, tocmai de frica unei posibile noi „tiranii”, frică totuși ușor de înțeles în 90-91.

Tot în 1991 s-a stabilit ca Parlamentul României să fie bicameral, compus din Camera Deputaților și Senat. Această decizie se fonda atunci pe dorința constituantului de a avea legi asupra cărora se va reflecta mai bine și mai mult, trecând proiectele de legi de la o cameră la alta. Înainte de revizuirea ei, Constituția nu prevedea  nicio diferență substanțială  între cele două camere, aceeași legitimitate, aceeași reprezentativitate, aceleași funcții. După 2003, lucrurile s-au mai schimbat puțin, așa încât, cele două camere au acum funcții diferite, pe scurt, în funcție de proiectul de lege avut în discuție, una din camere este cameră de reflecție și alta este cameră decizională.

Totuși, uitându-ne în Europa, vedem că acolo unde există parlamente bicamerale, ele există pentru cu totul alte rațiuni decât cele pentru care al nostru este bicameral. Parlamentul bicameral este specific țărilor federale sau regionale, cele în care comunitățile locale dispun de o putere considerabilă, ele fiind reprezentate de obicei în ceea ce la noi se numește Senat.

Astfel, parlement bicameral întâlnim în Germania, unde camera inferioară, Bundesrat-ul reprezintă interesele fiecăuri stat federat, în Franța, unde Senatul este ales indirect, prin votul conducătorilor regiunilor, în SUA, unde Senatul este compus din câte 2 membri din fiecare stat, în Spania, în Austria, în Italia etc. Practic, camera inferioară din parlamentele bicamerale tipice dispune de o legitimitate și de o reprezentativitate diferită, fiind vocea regiunilor.

E simplu să ne dăm seama că la noi Senatul nu își prea are rost atât timp cât el e echivalentul unei a doua camere a deputaților.

Așadar, există două soluții pentru parlamentul nostru:

1) fie se modifică radical modul de alegere și de funcționare a Senatului pe care îl avem azi, urmând ca acesta să reprezinte regiunile țării. Un astfel de Senat ar merge mână în mână cu descentralizarea, ar aduce un  plus de autonomie regiunilor (și probabil și unui ținut secuiesc, de ce să nu recunoaștem).  Ar fi chiar interesant de văzut cum ar funcționa așa ceva la noi…

2) să trecem la un parlament unicameral

În concluzie, da, aș fi de acord cu un parlament unicameral, dar nu pentru motivul care domină campania electorală, ci pentru că într-un stat ca România așa cum e azi, o a doua cameră cu atribuții similare nu este utilă ci doar îngreunează procesul legislativ, determinând guvernul să emită ordonanțe de urgență în situații ne-urgente și să-și angajeze responsabilitatea ocolind astfel votul parlamentului.

Nu poate garanta Băsescu nimănui că 300 de parlamentari vor cheltui mai puțin decât 471…ăsta e doar un alt exemplu de demagogie electorală, la fel ca și sloganul De ce le e frică, nu scapă.  Băsescu își continuă lupta cu Parlamentul care, să nu uităm că  este organul reprezentativ suprem al țării, deci indirect se luptă cu populația care i-a ales pe parlamentarii ăia la fel cum l-a ales pe el. În plus, este o dovadă de lipsă de responsabiltate ca președintele țării să încerce prin mesajul său electoral să slăbească și mai mult încrederea pe care românii o au în Parlament și să câștige prin acest pretext încredere și popularitate. Mizerabil demers.

**the parade in the constitutional universe

Homo Homini Lupus

O fi avut dreptate Hobbes când spunea că există un război al tuturor contra tuturor (bellum omnium contra omnes) de vreme ce de ani de zile tot creăm Poliții peste poliții, le desființăm, le restructurăm, le reorganizăm, le dividem și tot acest zel în slujba sloganului Siguranță și încredere – exact rațiunea de a fi a statului în concepția filosofului raționalist. 

Dar cred că mai mare dreptate avea Thomas Hobbes când spunea că omul este lup pentru om. O da! Dacă nu direct, că, slavă domnului, nu ne dăm chiar zilnic în cap unul altuia pe stradă, cel puțin la nivelul indirect, instituțional, al guvernării, homo homini lupus est.  

Pentru că luam exemplul Poliției, eu, unul, aveam încredere că până la urmă guvernanții vor renunța la ideea schimbării de nume din Poliție Comunitară în cea Locală, dacă nu chiar la întreaga idee de restructurare – măcar de dragul alegerilor. Evident că nu au făcut-o. Se plâng zilnic că nu au bani la buget, spun că îngheață angajările și salariile, oamenii le ies în stradă și ei dau din umeri. Pentru că nu le-a convenit să schimbe doar atribuțiile Poliției Comunitare, acum vor trebui să „investească” bani de la buget pentru îmbrăcarea noilor polițiști. Altă licitație, altă distracție, desigur. Probabil că la asta se gândea Dom’ profesor Boc atunci când împărțea bugetul țării și se lăuda ardelenește cu bugetul generos pentru „investiții”.

E trist să vezi că investițiile țării sunt de fapt cheltuieli, că și atunci când e criză, guvernul tot lup rămâne și dă iama în oile fără stăpân. Mare om Hobbes ăsta.

**the parade as The Sheep

Dude, crini, gigi, bame și băsești

Avem încă un an electoral, de parcă nu ne-am fi săturat deja. De vreo 3 ani încoace nu ne lasă ăștia în pace și suntem tot într-un proces de sondare, dezbatere, afișare, țigăneală și în sfârșit de tipărire și ștampilare de bolentine.

Mâine, poimâine ne trezim că mergem la europarlamentare. Eh,  mare fâs. Oricum parlamentul european e un in-competent. Adică n-are competențe, să nu se înțeleagă altceva. Mai asistă el pe ici pe colo, votează bugetul și cam atât. Ah…stai..am zis că votează bugetul? Super! Atunci chiar avem pe cine să trimitem. Becali știe să facă bani ca nimeni altul și tânăra domniță Băsescu se pricepe să-i cheltuie. Mă și mir că nu s-au gândit să meargă în tandem la alegeri. Din două mișcări ne-am scăpat de alegerile astea la care doar numele le dă importanță. 

Dar ce se vede în depărtare? O mare ceată de prezidențiabili, generali de imagine, legiuni de campanie și batalioane de lipitori de afișe,  toți se sfătuiesc cum la toamnă s-o pună de-o bătălie. Băsescu, căpitan de cursă lungă, cred că mai vrea să se mai dea o tură cu șalupa (mă amuză cuvântul). De 5 ani la cârma Titanicului românesc, caută cu lumânarea ice-bergul și face ce face și nu-l nimerește. Oricum toți călătorii simt cum barca bravului marinar intră încet încet la apă. De partea cealaltă piratul de Geoană își scoate sabia de plastic și amenințător taie frunze la câini. Atât de tare îl orbește peticul de pe ochi încât nici nu vede gafele pe care le face. Probabil că la celălat ochi are cataractă, nu știu sincer că v-aș informa, pe cuvânt. 

Din linia a doua, a treia și așa mai departe se ridică însă alții cu sânge albăstrui. Unul este crinul, simbol de monarhie și liberal în viziune ce vrea să atace dur turul doi de ștampilare. Iar apoi, cireașa de pe tort …este…ați ghicit, o dudă! Duda noastră, deși nu-i crin, se pretinde de viță nobilă. Până acum am văzut doar o dudă fiartă cu un discurs moale, de prinț prin pădure ațipit. Poate poate până în toamnă s-o mai coace duda noastră și o deveni mai suculentă. 

Da’ faza tare-i alta, toți se întreabă care-i mai Obama decât celălalt. Stai puțin…o bama – o bamă? Chiar avem și bame după toți crinii și dudele?!

 

**the parade in all the useless voting business

Basarabia cui?

De când au început tensiunile și de-o parte și de alta a graniței de pe Prut am avut parte de o serie de gânduri și sentimente contradictorii. 

Având colegi moldoveni, am avut ocazia să aflu cam care era starea de spirit acolo înainte de alegeri. Ce am aflat e că Voronin și comuniștii sunt încă susținuți de o parte a populației, cam aceeași parte care e nostalgică după comunism și aici. Oamenii în vârstă, care sunt (și acolo) o masă de alegători foarte ușor de mobilizat îi susțin pe comuniști. E normal ca tinerii să fie cei care vor schimbarea. Ceea ce m-a mirat pe mine, însă, a fost disproporția procentelor obținute de partide în urma alegerilor. Mă așteptam ca liberalii să fie mai puternici, dar se pare că voturile pentru opoziție s-au dispersat între cele trei partide. Sau alegerile au fost falsificate. Probabil, dar totul trebuie dovedit până la urmă. 

Apoi mi-am pus o serie de întrebări legată de agitația de la noi. Basarabia pământ românesc? Undeva în istorie, da – cu siguranță , dar în condițiile de acum cred că rămâne un ideal frumos și cam atât. Deși mi se pare grozav că încă mai există spirit de revoltă și voință comună, privind cu detașare situația, constat că azi sunt prea multe lucruri care fac imposibilă o unire reală. 

România, bătută de soartă și ea, e oricum cu mult în fața Moldovei din multe puncte de vedere. Doar faptul că suntem membri NATO și UE e o piedică în calea unei uniri. Nici un alt stat participant în alianțele astea n-ar accepta ca mâine România să ia în cârcă toate problemele pe care le are Moldova. O unire în contextul actual, din punct de vedere economic, nu ar fi un câștig nici pentru noi nici pentru moldoveni. Evident, moldovenii vor fi cei care vor trebui să se adapteze economiei și normelor noastre. Nu cred că moldoveanului i-ar conveni să plătească impozite și taxe la fel ca un român. Diferențele dintre venituri sunt foarte mari. Apoi din cauza altor astfel de rigori și a concurenței, cred că economia moldovenească, în ansamblu, nu va face față.

Apoi mă întreb dacă moldovenii și românii chiar vor unirea. E clar că cei pro-unire sunt mai vocali, asta pentru că vor să schimbe ceva. Cei contra nu se văd în pericol și nu protestează, dar mă tem că sunt destul de mulți. Moldovenii pe care i-am cunoscut mi-au spus că sunt destui în Moldova care nu îi plac deloc pe români. Reciproc, și în România sunt destui care nu îi plac pe moldoveni. Dacă îi întrebi acum de ce, răspunsul va fi unul plin de stereotipuri binecunoscute ce nu ne mai surprind de mult. Dacă într-adevăr s-ar pune problema unirii, sunt convins că oamenii ar avea o poziție ceva mai ponderată. Nu s-ar mai gândi la caracterul moldoveanului/românului ci la situația în ansamblu, va gândi pragmatic: mie ce îmi iese din chestia asta? Din păcate, nu cred că sentimentul național e atât de puternic de-o parte și de alta a Prutului (încep să detest formularea asta) încât spiritul pragmatic-individualist să nu se impună în final și majoritatea populației din ambele state să își dea seama că nu poți mânca naționalism prăjit  cu unire la micul dejun. 

Și dacă tot se vorbește zilele astea de unire am încercat să îmi inchipui în ce context s-ar putea produce un astfel de eveniment istoric. Categoric primul pas ar fi înlăturarea comuniștilor și îndepărtarea de Rusia (Rusia-i ca și o râie te mănâncă și-n…..). Nu cred că instaurarea unui guvernământ democratic va aduce instantaneu fericirea în Moldova. Să ne aducem aminte de meandrele tranziției noastre. Acest nou regim, să presupunem pro-românesc, ar putea primi un sprijin pentru dezvoltare din partea statului român, Uniunii Europene etc . Odată ce Moldova ar ajunge la un nivel acceptabil ar trebui să se pună problema unui referendum pentru o eventuală formă de unire. Doar așa s-ar putea vedea dacă într-adevăr cele două populații își doresc lucrurul ăsta. S-ar putea ca în urma progresului de care vorbeam, moldovenii să se umfle în pene și să refuze, iar românii să înceapă să își arate dezinteresul pentru o asemenea chestiune. Oricum, nici acum nu mi se pare cert faptul că românii și moldovenii ar dori să se unească. Mai mult, dacă datele problemei s-ar schimba, incertitudinea mea ar deveni și mai reală.

Mi-e la fel de greu să cred că schimbarea din Moldova nu va aduce aceleași probleme pe care le-a avut și le are România. Corupția, îmbogățiții peste noapte, sărăcia, lipsa de bani, ruinarea industriei, dezinteresul vor fi probleme cu care Moldova se va confrunta pentru mult timp după ce o schimbare de regim se va produce. De aceea cred că ne rămâne mult de așteptat până Republica Moldova va intra în rând cu lumea.

În contextul unei posibile uniri cu Moldova ne-am putea gândi și la federalizarea statului român. Deși Constituția interzice modificarea caracterului unitar al României, într-un astfel de context istoric Constituția ar putea fi schimbată radical fără  probleme. Altfel spus, nu cred că e obligatoriu ca de pe o zi pe alta Moldova să fie condusă direct de la București, ci și-ar putea păstra un grad destul de mare de autonomie astfel încât Chișinăul să poată administra independent resursele unei eventuale provincii moldovenești. Chiar și în varianta asta, o unire acum nu îmi pare deloc realizabilă.

Aproape uitasem că totul pornește de la premisa căderii regimului comunist. Când oare? 

 

**the parade in blue yellow and red

Ex propriis sensibus

A trecut 1989 şi-or mai fi trecut vreo 20 de ani de atunci şi multe s-or fi schimbat şi mai multe nu, încă nu – prefer să spun, nu de alta, dar să nu intrăm în depresie prea curând şi pentru că vreau să sugerez că o atitudine detaşată nu e doar necesară ci şi benefică.

Guverne au fost vreo câteva până acum aşa încât situaţia de azi nu poate fi decât rezultatul lor comun.  Toate la un moment dat au vrut să schimbe situaţia lăsată în urmă de comunism şi trebuie admis că destule schimbări s-au produs şi România, cel puţin formal, nu mai e ce era în 89. Asta e o veste bună. Vestea proastă e că pentru multe alte domenii  nu s-a bătut fierul cât a fost cald şi asta sare în ochi mai ales atunci când aducem în discuţie arhitectura. Poate că aş greşi să spun că situaţia arhitecturii din România nu a fost cuprinsă în planurile guvernelor însă rezultatele azi fie nu sunt fie sunt, dar în defavoarea esteticului.

Poate că una din priorităţile pe care ţara trebuia să o aibă după revoluţie era să îşi schimbe imaginea, în sensul cel mai concret al noţiunii. O ţară se vinde prin imaginea ei adică şi prin arhitectura. Atunci când spui Italia te gândeşti la ruinele romane şi apoi la toate casele în stil mediteranean ce umplu dealurile, când spui Franţa nu spui doar turnul Eiffel, dar şi Notre Dame şi apoi centrul  ce urmăreşte evoluţia arhitecturii din secolul XV până în prezent.  Poate că n-am fost noi românii cei mai înzestraţi de istorie cu monumente fascinante pentru ochiul turistului de McDonaldsuri nici înainte de comunişti, iar apoi ăştia au mai agravat puţin situaţia. Oare nu puteam face ceva imediat după revoluţie pentru asta?

Deci să facem un exerciţiu de imaginaţie … suntem la puţin timp după 1989 când lucrurile începeau să se aşeze, graniţe deschise pentru toţi şi toate. Vin turiştii. Ce ne facem? Trebuie să le arătăm ceva… şi de obicei turiştilor li se arată clădiri că doar ce Dumnezeu altceva să le arăti.

OK…Transilvania scapă cum scapă că s-au ocupat ungurii şi saşii de ea. În Moldova rătăcite pe dealuri rămân nişte căsuţe vechi cu vârf de biserică, cică ar fi mănăstiri, merg şi alea pentru cei de-a dreptul fascinaţi de bizantinisme. Păcat că goticul ne-a cam luat-o înainte cu spectaculosul.

Dar, rămâne capitala. What to do? What to do? Drept simbol ne-a rămas Casa Poporului. Da, dar o urâm…cică ar urî-o cam toţi. A stricat Ceauşescu Bucureştiul, a chinuit oamenii pe şantiere, a consumat marmura ţării, chestii, socoteli..pe de-asupra cică ar fi şi o oroare arhitecturală. Nu mă pronunţ…e clar totuşi că avem rezerve în privinţa ei.  Abătându-mă puţin de la subiect, părerea mea e că degeaba ne jelim, e a noastră, e chiar a Poporului şi dacă nu ştim să ne-o vindem aşa cum e, păcat că ne-a făcut-o Ceauşescu. NEXT – unde mergem, păi pe-aproape e Cercul Militar.. faină clădire, dar un cerc militar nu încălzeşte pe nimeni. Universitatea… gri, ternă. Ateneul  - frumos într-adevăr dar îţi trebuie turişti prea culţi ca să-l aprecieze la subtilitatea cu care se prezintă. Arcul de triumf… onorabilă intenţie, dar ne-au luat-o iar înainte francezii că al lor e mai mare. Asta este, 1-0 pentru Franţa. Centrul vechi săracul e puţin cam bombardat, cam murdar şi mai rişti să auzi şi vreo manea din clădirile cele mai vechi în care îţi puteai închipui că doar un artist poate locui… doar Banca Naţională, mai nou renovată le-ar putea părea frumoasă, pe lângă ar mai fi şi casa CEC şi muzeul de istorie dar parcă nu orice turist şi-ar căsca ochii la aşa ceva. Le-ai mai povesti de Micul Paris,de epoca interbelică, dar culmea realizezi că şi clădirile alea sunt cam gri. Palatul telefoanelor e totuşi e alb şi cică ar fi fost făcut pe sistem de zgârie nori american..dar când te uiţi la Empire state building parcă te lasă rece cele 6 etaje sau câte o avea al nostru…

Au mai venit dn 89 încoace şi bijniţarii din străinătăţuri şi marile antreprize învârtitoare de bani. Şi când au vrut distinşii să-şi facă sedii, noi ne-am entuziasmat repede că aduc clădiri de sticlă înalte cum au americanii şi japonejii,  care vor schimba faţa oraşelor noastre. Pe unii i-au mai entuziasmat şi satisfacerea intereselor materiale (ahem…). Din entuziasmul ăsta mai necontrolat aşa, am ajuns să avem clădiri cică moderne trântite pe oriunde. De fapt totul s-a făcut cu jumătăţi de măsură sau cu sferturi. Nici mari nu sunt  să te poţi căsca la cer şi clădirea să nu se termine şi nici minunate. Ne-am ales cu nişte clădiri comune de sticlă la fel cum erau celelalte, comune dar din beton.

Lucurile nu par încă să se schimb. De exemplu, demolăm Lia Manoliu şi facem stadion nou. Faină idee. Dar în loc să facem ceva wow să meargă lumea să îi facă poze şi să zică, ăsta-i mai tare decât cuibul olimpic al chinezilor, noi facem  o copie după stadionul din Frankfurt… Apoi cică tocmai madam Z. Hadid şi compania s-au gândit la un ditamai turnul pe care să îl planteze în Bucureşti. Eu am zis că seamănă cu un radiator sau cu o aerotermă…dar ei zic că e Diamant şi dacă e înalt, sclipicios şi e de Zaha, Bucurestiului i s-ar face publicitate importantă. Primăria se face că nu ştie nimic şi proiectul rămâne pe hârtie. Tipic.

Şi dacă tot e criză, eu zic să nu ne facem speranţe aiurea de schimbare că nimeni nu mai are bani de construit şi să mergem la Caru cu bere…au şi  de mâncare, au şi bere şi mai e şi monument arhitectural – aşa că ne împacă pe toţi…

 

**the parade powered by http://bla-g.blogspot.com

Royal și mediocrul, copilul, șeriful de Sarkozy

M-am amuzat teribil citind în Le Monde un pasaj din cartea lui madmoazel Ségolène Royal în care povestește impresia pe care i-a lăsat-o Sarkozy la prima lor întrevedere la Elysée. Am pus fragmentul mai jos pentru cine se descurcă să îl descifreze. Royal spune despre Sarkozy că avea un comportament mediocru, că nu avea demnitate, fair play și elan. Povestește cum în loc să discute despre Europa, tema întrevederii, Sarkozy o mituia cu ciocolată pentru a-i povesti despre despărțirea sa de Francois Hollande și îi arăta ceasul explicându-i că el era acolo când putea foarte bine să fie în altă parte ca să facă bani. Royal mai spune că Sarkozy era ca un copil în mijlocul noilor sale jucării, cu prăjitura câștigată, cu pistolul de plastic și steaua de șerif  era ca un cowboy gata urcat pe cel mai mare cal.

Să fie doar gustul amar al înfrângerii? 

“Quand il m’a reçue à l’Elysée, peu après la défaite, pour parler de l’Europe, je l’ai trouvé assez médiocre dans le comportement. Il n’y avait pas de hauteur, d’allure, d’élan, de fair-play. (…) Il était là, les bras ballants, à m’offrir des chocolats, à essayer de me faire parler de ma séparation d’avec François Hollande, à dauber sur des journalistes, à exhiber sa montre et à me dire qu’il était là mais qu’il aurait pu être ailleurs ‘à faire du fric’. (…) Sa force vitale est impressionnante mais c’est vraiment un m’as-tu-vu. (…) Un petit gamin heureux d’être au milieu de ses nouveaux jouets, vous savez, le môme qui a gagné le pompon sur le manège. Avec sa petite étoile de shérif et son pistolet en plastique, son déguisement de cowboy. Il est monté sur le plus grand cheval et il a décroché le pompon.”

Observ că e tare la modă ca toți politicienii atunci când ies din prima linie să scoată o carte în care să se explice și să-și atace pentru eternitate adversarii…și să facă un ban ”cinstit”

** the parade dans la politique étrangère

Despre jurnalism cu jenă

Atunci când presa devine (sau se crede) a patra putere în stat, cred că râvnește pentru podium. 

Constat din ce în ce mai des că jurnalismul ăsta pe care îl afișază televiziunile [private] este o glumă, o batjocură generalizată, o mizerie și un act de nesimțire cruntă. 

De mult mi-am dat seama că știrile de la posturile mari, generaliste de gen ProTv sau Antena 1 au devenit un entertainment ieftin, dar păstram o oarecare speranță pentru televiziunile de știri, care se presupune măcar ca ar trebui să trateze informația cu mai mult profesionalism. O, da! 

Îmi imaginez știrile de televiziune ca fiind relatări detaliate ale unor evenimente după prezentarea cărora eu să pot trage niște concluzii. La fel, atunci când cineva e intervievat mă aștept ca eu să fiu cel care hotărăște cine are dreptate și cine e mai prost decât ceilalți.

În realitate, azi, prin modul în care sunt prezentate știrile, ți se induce exact ce trebuie să crezi și să simți despre o oarecare știre. Mai mult, prin tonul adoptat, prin cuvintele alese și prin agitația de Pepsi a prezentatorilor ți se spune cu insistență exact ce știre e importantă. Și dacă mie nu mi se pare la fel de important cum li se pare lor faptul că Elena Udrea a dansat la târgul de turism din Germania cu potențialii turiști sau că Țiriac & Co. își vânează mistreții plătind redevențe statului, nu devine un teatru absurd tot acest act al informării? 

Posturile de știri și-au mai asumat și rolul de tribunale ale poporului. Zilnic sunt aduși în fața națiunii în banca acuzaților politicieni și oameni cu funcții, iar de partea cealaltă procurorii apărând interesele comune obștii – jurnaliști și analiști. Astfel, o întreagă națiune de televizomani asistă cum pârâții sunt trași la răspundere de către cine? De jurnaliști – asumându-și cu bună știință rolul de reprezentanți ai noștri. De unde până unde se decide cine are dreptate și cine nu într-o emisiune de 30 de minute întreruptă de două ori cu reclame la Danone și absorbante?  

În toate cazurile, ceea ce ar vrea să se numească dezbateri, se lasă cu certuri, manifestări animalice și urlete care nu fac altceva decât să îți inducă o stare de jenă rece. De cele mai multe ori, invitații sunt puși la zid fără nici cea mai mică urmă de respect. Da, poate că unii ar merita asta, dar tocmai faptul că tot demersul ăsta degenerează în scandal și acuzații reciproce denotă lipsa de subtilitate și profesionalism a jurnaliștilor din ziua de azi.  La capitolul ăsta, neîntrecută în obrăznicie e don’șoara Crețulescu de la Realitatea.

E exact ca și cum ai asista la o ceartă între țigani în mijlocul străzii. Pe de-o parte, curios fiind prin natura ta, ai privi scandalul pentru doza de spectacol și amuzament grotesc, iar pe de altă parte te simți jenat că stai gură cască, tu, om care te pretinzi cu educație, care se respectă și nu se înjosește privind spectacole ieftine.

În condițiile astea, mulțumiți de modul în care se face jurnalism la televiziuni nu pot fi decât pensionarii și șomerii care citesc Libertatea pe closet și discută politică la colțul blocului aruncând cu pasiune neîntrecută zarurile în jocul de table. 

 

**the parade zapping hopelessly

Entuziasm american și naiv

Tot circul care se întâmplă acum în state cu numirea lui Obama începe să mă înspăimânte. 

Câtă încredere poate investi un om, fie el și american naiv, într-un președinte în condițiile în care se află țara în care trăiește și raportându-ne la promisiunile electorale? Cât de entuziasmat să fii la 40 de ani, încât să te manifești față de un om politic la fel ca un adolescent din primul rând la primul concert al cântărețului său preferat? Cât de naivi pot fi americanii luând parte la un show pentru învestirea președintelui care costă zeci de milioane de dolari în condițiile în care băncile și fabricile din State falimentează. 

La fel de mult mă tem că Obama nu va putea de unul singur (sau cu madam Clinton) să schimbe America și nici implicit lumea. Așa s-ar putea ca CHANGE-ul promis să nu se producă și atunci sunt curios cu câtă furie vor răspunde înapoi toți cei care  flutură acum stegurile și varsă lacrimi ca la vederea lui Mesia. 

Sunt extrem de curios ce măsuri de impact va lua la început Obama. Nu vreau deloc să îl discreditez. Sunt destul de convins ca Obama este o schimbare de politică pentru America și că dacă ieșea McCain se putea ca lucrurile să meargă la fel ca până acum,  dar nu sunt la fel de convins că Obama va avea pârghiile necesare schimbării Americii. 

 

**the parade  of Mr Obama tracing Lincoln’s historic route. 

P.S: Mi s-a părut de-a dreptul sinistu când Bush la ultimul discurs a spus ceva de genul: And now for the last time, good night!

 

La stânga mizerie, la dreapta mizerie

Ca tânăr student în drept și interesat de politică, atunci când sunt dispus să urmăresc ce se înâmplă, încerc de vreun an de zile să mă identific cu un partid și o orientare politică pe care să le susțin.

Adevărul e că stângii eram dispus să le dau o a doua șansă să mă convingă dintr-un motiv foarte subiectiv. Mai toți artiștii pe care îi ascult și la care țin au avut viziuni clare de stânga pe care și le-au exprimat direct în cântece și interviuri. Dar apoi mi-a venit în gând faptul că muzicii îi stă bine să fie de stânga. Cred că dacă ar exista o muzică asociată dreptei (nu extremei) ar fi periculoasă, superficială sau absurdă. Contraziceți-mă dacă greșesc.

Așadar stânga a cam pierdut șansa pe care voiam să i-o dau și chiar dacă țara merge așa cum merge, în ăștia 4 ani de opoziție PSD-ul tot nu m-a convins că ar merita ceva.

Acum că a început campania electorală am vrut să fiu mai atent ca niciodată la ce se întâmplă. Păcat că timpul nu îmi prea permite. Dar totuși mă mai plimb pe străzi și ce mi-a fost dat să văd zilele astea m-a șocat puțin.

Parcă sistemul ăsta uninominal a dus la slăbirea presiunilor, probabil pentru că implicarea partidului nu mai e aceeași din moment ce fiecare candidat își face propria campanie (mai mult sau mai puțin susținut).  Cu toate astea partidele continuă să-și facă publicitate prin bannere și afișe, iar nesimțirea atinge cote maxime.

Primele afișe apărute în București au fost cele ale PDL-ului cu sloganul Ei cu Ei, Noi cu Voi. Prima impresie a fost: ”da, e OK”. E mai bine decât să îmi zică chestii de genu: Noi aducem schimbarea, Cu noi spre mai bine, Un viitor sigur cu Partidul Nostru sau alte patetisme expirate.

Și acum ca să ajung la problemă: ieșeam ieri seară de la școală și ce mi-a fost dat să văd în Piața Operei: toate bannerele luminoase umplute cu materialele PSD-ului. Și nu orice fel de bannere și-a făcut PSD-ul, ci unele în care se compară cu PDL-ul folosindu-se de chiar sloganul partidului inamic (vezi fotografiile). Azi dimineață am luat camera să imortalizez bannerele. PSD-ul a dat dovadă nu doar de o gravă lipsă de inspirație ci și de un joc politic foarte murdar. Păcat că publicitatea negativă e și ea publicitate. Biroul Electoral Municipal a declarat acțiunea PSD-ului ca fiind ilegală și deci bannerele vor trebui să fie date jos. PDL-ul a speculat situația și peste noapte, s-au întâlnit la o bere la colț de stradă și au pus la cale tipărirea unor stickere imense cu un mesaj făcut pe budă (scuzați expresia): PSD:furăm tot. Până dimineața echipa de spiriduși ai partidului prezidențial au reușit să-și ia revanșa. Scor 1-1?

De-aici cică a plecat totul.

 

Și aici e tactica ”îndelung gândită și probabil bine platita” a PSD-ului inspirată de mișcările inamicului, plus riposta portocalie. E jenant. Asta e. Adică asta înțelege PSD-ul prin lupta cu armele inamicului.

Originalitatea PSD-ista la [cap] pătrat.

Tot din ciclul originalității electorale revenim la PDL cu cantindatul Che Guevara de la Dîmbovița pentru voi …și nașu’ mare-are-are…

Oricum, dacă te uiți pe afișe doar în fugă, fețele care apar pe ele te-ar putea trimite la concluzia că măcar jumătate sunt candidați ai Partidei Rromilor. Urma de rasism nu este răuvoitoare. 

Punct.

Am reînceput să scriu la cererea celor care mai îmi citesc blogul (puțini dar fideli). Voiam să las apele să se liniștească după mutarea mea la București, dar văzând că asta nu se întâmplă, am hotărât să mă reapuc de treaba. Enjoy the parade.

PS: imi cer scuze ca am început cu un subiect așa de anost în loc să vă dau spre ascultare o melodie, ceva… nu vă supărați pe mine.

 

**the parade