Bănci
iunie 12, 2009
Sesiunea m-a lăsat fără inspirație deocamdată.
Mi-a trecut azi prin cap o idee – probabil că în România sunt mai multe sedii de bănci decât bănci în parcuri.
**the parade thinking of Paris – London – Dijon – Auxerre
Veste scurtă
mai 31, 2009
Intrând în sesiune, vă anunț că am încheiat eu cu mine un contract afectat de o condiție suspensivă. Dacă iau notă bună în examen la drept roman îmi voi rezerva o zi din sejurul meu în Franța (care, apropo, se va întâmpla) pentru a o petrece la Londra!
Concluzia: când omul trebuie să învețe se gândește tot în altă parte și îi mai vin și idei aiurea. Fie ce-o fi.
**the parade, ipse dixit
E 24 mai și Bob Dylan împlinește 68 de ani. Amânasem deja prea mult continuarea seriei mele muzicale, însă următorul pe listă trebuia să fie Bob Dylan și azi e ziua cea mai potrivită să vorbesc despre el.
Dacă ziceam despre Joan Baez că e responsabilă pentru schimbarea gusturilor mele, despre Bob Dylan pot să spun că e cea mai mare descoperire pe care am făcut-o în materie muzicală. Fiecare cântec pe care îl ascultam era o nouă descoperire. Când reascultam cântecele, de fiecare dată, imaginile, metaforele, limbajul mi se păreau mai puternice, mai sugestive și la fel de inedite. Lui i se datorează atât titlul cât și motto-ul acestui blog.
Simt o rezervă atunci când vorbesc despre Dylan și nu înțeleg tocmai de ce. E imposibil să scrii despre Dylan doar trei paragrafe fără să nu cazi în capcana superficialității. În plus, nu consider că l-am înțeles suficient și mă îndoiesc că cineva chiar a reușit asta. Unii i-au scris enciclopedii cât DEX-ul și acum își spun dylanologi sau dylaniști. Dylan a refuzat mereu să-și explice textele în fața jurnaliștilor sau a aruncat răspunsuri evazive. El nu s-a considerat niciodată nici profet, nici Buda în haine europene, nici Mesia și nici Salvatorul așa cum l-au numit unii. Dylan a vrut doar să fie poet. Un poet liber.
De fapt, pentru mine, Bob Dylan reprezintă modelul artistului liber dacă nu chiar cel al omul liber. Poezia lui nu lasă loc nici unui compromis, iar muzica cu atât mai puțin. Când a vrut să cânte rock, și-a luat chitara electrică pe scenă și a revoltat America întreagă fără să-i pese. Când s-a săturat să protesteze și să ceară în zadar pacea, a recunoscut-o în fața tuturor și a continuat să cânte iubirea și moravurile. Exasperat de insistența admiratorilor, a refuzat să cânte la Woodstock și în schimb a înregistrat un album de coveruri încât să-și îndepărteze fanii agasanți. Când a crezut în Dumnezeu a afirmat-o cu încredere în muzică. Nu i-a păsat nici că vocea lui nu era cea a lui Sinatra, știa bine de fapt la ce se pricepe. Independent, neobosit, cu adevărat nonconformist, Bob Dylan e la fel de prezent și azi, iar revenirea lui pe prima poziție a topurilor din SUA și Marea Britanie după 30 de ani dovedește că Dylan a rămas în conștiința tuturor. Fără îndoială, Bob Dylan a schimbat muzica și poezia. Multele premii muzicale, nominalizarea la Nobelul pentru literatură și premiul Pulitzer pentru contribuția adusă poeziei americane rămân mărturii reci însă incontestabile. Mărturii reale, însă, rămân poezia și muzica lui.
Nefiind un erudit în materie, afirm totuși că poezia lui Dylan îmi place. Îmi place pentru că Dylan nu urmărește să epateze prin vocabular. Cuvintele poeziei lui sunt simple însă imaginile pe care le crează sunt puternice și originale. Uneori ascultând versurile mă surprinde o imagine, o metaforă și mintea mea începe atunci să o analizeze, iar apoi trebuie să dau cântecul câteva secunde înapoi pentru o auzi din nou. Cred că asta aștept de la orice poezie. Imaginea să mă prindă ca un magnet și să mă facă să revin asupra ei de fiecare dată, să o cercetez și să o pătrund.
Înșir aici câteva din versurile care și-au făcut singure un sertar în mintea mea:
Then take me disappearin’ through the smoke rings of my mind,
Down the foggy ruins of time, far past the frozen leaves,
The haunted, frightened trees, out to the windy beach,
Far from the twisted reach of crazy sorrow.
Yes, to dance beneath the diamond sky with one hand waving free,
Silhouetted by the sea, circled by the circus sands,
With all memory and fate driven deep beneath the waves,
Let me forget about today until tomorrow. [Mr. Tambourine Man]
I heard the sound of a thunder, it roared out a warnin’,
Heard the roar of a wave that could drown the whole world,
Heard one hundred drummers whose hands were a-blazin’,
Heard ten thousand whisperin’ and nobody listenin’
Heard one person starve, I heard many people laughin’,
Heard the song of a poet who died in the gutter.
And it’s a hard, it’s a hard, it’s a hard rain’s-a-gonna fall. [A Hard Rain's-A-Gonna Fall]
Then she opened up a book of poems
And handed it to me
Written by an Italian poet
From the thirteenth century.
And every one of them words rang true
And glowed like burnin’ coal
Pourin’ off of every page
Like it was written in my soul from me to you. [Tangled up in blue]
We’re just one too many mornings/And a thousand miles behind [One too many mornings]
I hear the ancient footsteps like the motion of the sea
Sometimes I turn, there’s someone there, other times it’s only me.
I am hanging in the balance of the reality of man
Like every sparrow falling, like every grain of sand. [Every Grain Of Sand]
Happy Birthday Mr. Dylan!
**the parade gazin upon the chimes of freedom flashing
„Țara noastră-i țara noastră, duce pajiște albastră”
mai 14, 2009
N-am înțeles niciodată care-i ideea cu pajiștea albastră, deși îmi place mult cum sună… dar să trecem la subiect, altă idee de titlu n-am avut
Am găzduit un călător italian prin Couchsurfing și plimbându-ne noi prin București și povestindu-i cam tot ce știu despre urbe, mă întreabă pe un ton care ar fi cerut un răspuns afirmativ: îți place în România? ca și cum nici nu s-ar fi îndoit de faptul că îmi place și că ar cere doar o confirmare. Întrebarea asta a venit oarecum ca un șoc și parcă toate gândurile mi se opriseră ca să dea prioritate întrebării. Cum era să zic nu, după ce că îi povestisem cu atâta înfierbântare despre originile numelui de Lipscani și despre toate contractele pe care le are primăria pentru repararea străzilor ălora. Dar voiam, de fapt, să zic nu de mă blocasem așa? Până la urmă am zis da, însă pauza pe care am făcut-o și tonul involuntar nehotărât cred că a lăsat mai multe să se înțeleagă. Noroc că turistul s-a mulțumit cu răspunsul meu și n-a cerut informații suplimentare.
Odată ce am putut să petrec timp cu gândurile mele am redeschis capitolul ăsta. Îmi place sau nu îmi place? Iubesc sau nu țara asta? Prima concluzie la care am ajuns a fost că nu iubesc țara asta așa cum își iubește americanul federația sa de peste ocean, nici cum își iubește englezul regatul și nici cum își iubește francezul cea de-a cincea lui republică. Nu am cum să o iubesc așa, pentru că fiecare țară se iubește altfel. Dar parcă nu o pot iubi nici atât de mult, nu mă încearcă sentimente atât de puternice . Dar atunci cum o iubesc, dacă tot i-am zis tipului că o iubesc.
Îmi place pentru că am speranța că se poate mai bine, pentru că cred că nu poți face peste noapte un castel dintr-o ruină. Pentru că nu dau vina zilnic pe clasa politică. Cred că politicienii pe care ni alegem ne reprezintă nu doar la nivel politic ci și la nivel de societate, adică moravurile pe care le are societatea, le au și ei. Asta cred că se întâmplă peste tot și nici o țară nu e mulțumită de clasa ei politică. Dacă am fi mulțumiți cu toții, n-aș mai vedea loc de progres. Deci e mai bine așa. Nu simt că aș iubi țara asta pentru munți, dealuri, Dunări și Mihai Viteji - nu trezesc în mine nici un sentiment special ci poate doar unul de identificare cu națiunea ca entitate ficțională distinctă de popor (juristul de mine a vorbit) . Dar îmi place aici pentru că e o încercere zilnică de supraviețuire. Trebuie să recunoașteți că e mai palpitant decât să trăiești într-o țară precum cele anterior menționate în care după ce muncești două luni poți pleca în vacanță. Dar ăsta e un motiv cam sado-masochist. Apoi cred sincer că e mai frumos și onorant să iubești și să susții o țară în devenire decât o țară care trebuie doar să își apere statutul. Aș dezvolta fiecarea idee, dar v-aș plictisi aici. O s-o fac la cerere, de preferat invitați-mă la o cafea.
Câteodată mă gândesc că iubesc România cum iubesc maidanezul de la colțul blocului. Îl văd dimineața, îl compătimesc pentru situația în care e, sper că nu-l va călca mașina în timpul zilei, din când în când îi arunc o coajă de pâine și sper că și alții fac la fel. Nu mă simt mulțumit cu cât fac pentru el, dar parcă nici nu l-aș lua în casă.
**the parade in somekind of nationalistic mood
20. douăzeci
mai 5, 2009
Douăzeci de lucruri despre mine
După 20 de ani…
- …aș spune multe dar nu găsesc întotdeauna momentul potrivit
- …am mai multe planuri decât mi-ar permite ziua, săptămâna, anul…banii
- …mă întreb de ce la baie am presiune mai mare la apă decât la bucătărie
- ….mă întreb de ce e așa de scump laptele în prăvălie și aș vrea să cresc o vacă pe balcon, să am grijă de ea și să o mulg dimineața înainte să merg la școală
- …nu mă mai trezește mama dimineața să-mi spună La mulți ani
- …cred că mi se dă șansa să fac ceva bun pentru mine și pentru alții în fiecare zi. Dar unele zile pur și simplu trec și atât.
- …am ajuns să îmi dau seama ce înseamnă să învăț pentru mine. Așteptam de mult momentul ăsta.
- … știu și pot să strâng bani
- …încă am (prea) multă încredere în oameni…
- …nu sunt suficient de ambițios…
- …de fapt aș schimba multe la mine…
- …și mi-am dat seama că dacă vreau să schimb ceva, numai eu o pot face. Chiar cred în asta
- …am mai învățat să gândesc pozitiv (a se citi am învățat să mă amăgesc și funcționează)
- … mi-am pus un filtru pentru lucrurile ce n-ar trebui să mă atingă…aleg doar ce îmi place… se numește detașare probabil
- …sunt puțin vicios, dar nu tare
- …am impresia că îmi plac prea multe lucruri, dar știu să spun ce îmi place și ce nu…
- …aș vrea să îmi placă mai puține ca să mă pot ocupa de toate…
- …nu mă pricep la nimic foarte bine… și pe cuvânt că e o situație dezagreabilă
- …cred că știu să zic și nu când e cazul…dar nu sunt sigur încă de asta…
- …apropo, mi-ar plăcea să fiu mai hotărât cu viața mea…
Mă simt undeva la începutul jumătății vieții.
Cred că îmi place.
Send – wait – receive
aprilie 28, 2009
Plouă.
aprilie 24, 2009
În seara asta am ieșit desculț pe balcon cu o ceașcă de ceai între mâini să văd cum plouă.
Nici n-aș fi știut că ploua dacă nu îmi atrăgea atenția lumina nesigură ce intra în cameră. Ascunsă după un copac aplecat de vânt, lampa de pe alee era ca o lumânare ce pâlpâie. Ploua ca primăvara. Nu se auzea decât vântul, ploaia și tramvaile cum se rostogoleau pe șine. Îmi place în București că mai tot timpul bate vântul. Mă binedispune. Îmi place și ploaia, și primăvara…și tramvaiele deși numai Dumnezeu știe cum reușesc să meargă pe șinele alea strâmbe.
**the parade under the spring rain can write short un-political blogs too
Dude, crini, gigi, bame și băsești
aprilie 13, 2009
Avem încă un an electoral, de parcă nu ne-am fi săturat deja. De vreo 3 ani încoace nu ne lasă ăștia în pace și suntem tot într-un proces de sondare, dezbatere, afișare, țigăneală și în sfârșit de tipărire și ștampilare de bolentine.
Mâine, poimâine ne trezim că mergem la europarlamentare. Eh, mare fâs. Oricum parlamentul european e un in-competent. Adică n-are competențe, să nu se înțeleagă altceva. Mai asistă el pe ici pe colo, votează bugetul și cam atât. Ah…stai..am zis că votează bugetul? Super! Atunci chiar avem pe cine să trimitem. Becali știe să facă bani ca nimeni altul și tânăra domniță Băsescu se pricepe să-i cheltuie. Mă și mir că nu s-au gândit să meargă în tandem la alegeri. Din două mișcări ne-am scăpat de alegerile astea la care doar numele le dă importanță.
Dar ce se vede în depărtare? O mare ceată de prezidențiabili, generali de imagine, legiuni de campanie și batalioane de lipitori de afișe, toți se sfătuiesc cum la toamnă s-o pună de-o bătălie. Băsescu, căpitan de cursă lungă, cred că mai vrea să se mai dea o tură cu șalupa (mă amuză cuvântul). De 5 ani la cârma Titanicului românesc, caută cu lumânarea ice-bergul și face ce face și nu-l nimerește. Oricum toți călătorii simt cum barca bravului marinar intră încet încet la apă. De partea cealaltă piratul de Geoană își scoate sabia de plastic și amenințător taie frunze la câini. Atât de tare îl orbește peticul de pe ochi încât nici nu vede gafele pe care le face. Probabil că la celălat ochi are cataractă, nu știu sincer că v-aș informa, pe cuvânt.
Din linia a doua, a treia și așa mai departe se ridică însă alții cu sânge albăstrui. Unul este crinul, simbol de monarhie și liberal în viziune ce vrea să atace dur turul doi de ștampilare. Iar apoi, cireașa de pe tort …este…ați ghicit, o dudă! Duda noastră, deși nu-i crin, se pretinde de viță nobilă. Până acum am văzut doar o dudă fiartă cu un discurs moale, de prinț prin pădure ațipit. Poate poate până în toamnă s-o mai coace duda noastră și o deveni mai suculentă.
Da’ faza tare-i alta, toți se întreabă care-i mai Obama decât celălalt. Stai puțin…o bama – o bamă? Chiar avem și bame după toți crinii și dudele?!
**the parade in all the useless voting business
Basarabia cui?
aprilie 9, 2009
De când au început tensiunile și de-o parte și de alta a graniței de pe Prut am avut parte de o serie de gânduri și sentimente contradictorii.
Având colegi moldoveni, am avut ocazia să aflu cam care era starea de spirit acolo înainte de alegeri. Ce am aflat e că Voronin și comuniștii sunt încă susținuți de o parte a populației, cam aceeași parte care e nostalgică după comunism și aici. Oamenii în vârstă, care sunt (și acolo) o masă de alegători foarte ușor de mobilizat îi susțin pe comuniști. E normal ca tinerii să fie cei care vor schimbarea. Ceea ce m-a mirat pe mine, însă, a fost disproporția procentelor obținute de partide în urma alegerilor. Mă așteptam ca liberalii să fie mai puternici, dar se pare că voturile pentru opoziție s-au dispersat între cele trei partide. Sau alegerile au fost falsificate. Probabil, dar totul trebuie dovedit până la urmă.
Apoi mi-am pus o serie de întrebări legată de agitația de la noi. Basarabia pământ românesc? Undeva în istorie, da – cu siguranță , dar în condițiile de acum cred că rămâne un ideal frumos și cam atât. Deși mi se pare grozav că încă mai există spirit de revoltă și voință comună, privind cu detașare situația, constat că azi sunt prea multe lucruri care fac imposibilă o unire reală.
România, bătută de soartă și ea, e oricum cu mult în fața Moldovei din multe puncte de vedere. Doar faptul că suntem membri NATO și UE e o piedică în calea unei uniri. Nici un alt stat participant în alianțele astea n-ar accepta ca mâine România să ia în cârcă toate problemele pe care le are Moldova. O unire în contextul actual, din punct de vedere economic, nu ar fi un câștig nici pentru noi nici pentru moldoveni. Evident, moldovenii vor fi cei care vor trebui să se adapteze economiei și normelor noastre. Nu cred că moldoveanului i-ar conveni să plătească impozite și taxe la fel ca un român. Diferențele dintre venituri sunt foarte mari. Apoi din cauza altor astfel de rigori și a concurenței, cred că economia moldovenească, în ansamblu, nu va face față.
Apoi mă întreb dacă moldovenii și românii chiar vor unirea. E clar că cei pro-unire sunt mai vocali, asta pentru că vor să schimbe ceva. Cei contra nu se văd în pericol și nu protestează, dar mă tem că sunt destul de mulți. Moldovenii pe care i-am cunoscut mi-au spus că sunt destui în Moldova care nu îi plac deloc pe români. Reciproc, și în România sunt destui care nu îi plac pe moldoveni. Dacă îi întrebi acum de ce, răspunsul va fi unul plin de stereotipuri binecunoscute ce nu ne mai surprind de mult. Dacă într-adevăr s-ar pune problema unirii, sunt convins că oamenii ar avea o poziție ceva mai ponderată. Nu s-ar mai gândi la caracterul moldoveanului/românului ci la situația în ansamblu, va gândi pragmatic: mie ce îmi iese din chestia asta? Din păcate, nu cred că sentimentul național e atât de puternic de-o parte și de alta a Prutului (încep să detest formularea asta) încât spiritul pragmatic-individualist să nu se impună în final și majoritatea populației din ambele state să își dea seama că nu poți mânca naționalism prăjit cu unire la micul dejun.
Și dacă tot se vorbește zilele astea de unire am încercat să îmi inchipui în ce context s-ar putea produce un astfel de eveniment istoric. Categoric primul pas ar fi înlăturarea comuniștilor și îndepărtarea de Rusia (Rusia-i ca și o râie te mănâncă și-n…..). Nu cred că instaurarea unui guvernământ democratic va aduce instantaneu fericirea în Moldova. Să ne aducem aminte de meandrele tranziției noastre. Acest nou regim, să presupunem pro-românesc, ar putea primi un sprijin pentru dezvoltare din partea statului român, Uniunii Europene etc . Odată ce Moldova ar ajunge la un nivel acceptabil ar trebui să se pună problema unui referendum pentru o eventuală formă de unire. Doar așa s-ar putea vedea dacă într-adevăr cele două populații își doresc lucrurul ăsta. S-ar putea ca în urma progresului de care vorbeam, moldovenii să se umfle în pene și să refuze, iar românii să înceapă să își arate dezinteresul pentru o asemenea chestiune. Oricum, nici acum nu mi se pare cert faptul că românii și moldovenii ar dori să se unească. Mai mult, dacă datele problemei s-ar schimba, incertitudinea mea ar deveni și mai reală.
Mi-e la fel de greu să cred că schimbarea din Moldova nu va aduce aceleași probleme pe care le-a avut și le are România. Corupția, îmbogățiții peste noapte, sărăcia, lipsa de bani, ruinarea industriei, dezinteresul vor fi probleme cu care Moldova se va confrunta pentru mult timp după ce o schimbare de regim se va produce. De aceea cred că ne rămâne mult de așteptat până Republica Moldova va intra în rând cu lumea.
În contextul unei posibile uniri cu Moldova ne-am putea gândi și la federalizarea statului român. Deși Constituția interzice modificarea caracterului unitar al României, într-un astfel de context istoric Constituția ar putea fi schimbată radical fără probleme. Altfel spus, nu cred că e obligatoriu ca de pe o zi pe alta Moldova să fie condusă direct de la București, ci și-ar putea păstra un grad destul de mare de autonomie astfel încât Chișinăul să poată administra independent resursele unei eventuale provincii moldovenești. Chiar și în varianta asta, o unire acum nu îmi pare deloc realizabilă.
Aproape uitasem că totul pornește de la premisa căderii regimului comunist. Când oare?
**the parade in blue yellow and red
Am să încep seria de notițe cu Joan Baez, pe de-o parte pentru că mă simt vinovat că pe 9 ianuarie nu am fost în stare decât să dau un copy paste nesimțit de pe Rolling Stone magazine și apoi pentru că Joan Baez e responsabilă pentru schimbarea destul de radicală a gusturilor mele muzicale de acum vreo 2 ani și jumătate.
De Joan Baez am dat din întâmplare. Nu mi-a recomandat-o nimeni, nici măcar numele nu îmi era cunoscut. Eram curios să aflu mai multe despre hippies, Woodstock și am început să downloadez niște muzică de-atunci. Primele cântece pe care le-am auzit de la Joan Baez au fost Blessed Are și Diamonds and Rust.
Una din primele melodii de la Joan Baez care mi-au plăcut
Ce te impresionează cel mai mult atunci când asculți prima oară Baez e vocea puternică, bogată, apoi e vibratoul insistent și interpretarea intensă. Baez a fost mai mult o interpretă decât o cant-autoare. A avut niște încercări de a-și scrie cântecele, dar nu au fost niște realizări sclipitoare. Nici măcar Diamonds and Rust, melodia ei cea mai cunoscută scrisă de ea, nu e o realizare poetică, cred eu.
De multe ori am zis că Baez a avut exact ce i-a lipsit lui Bob Dylan: vocea. Câteodată mă gândesc ce bine e că Baez a înregistrat mai toate cântecele bune din prima parte a carierei lui Dylan! E ceva în vocea lui Joan Baez ce nu cred că pot să pătrund. E puternică, acută, penetrantă, prezentă, conștientă, vie. Cred că la Baez și cel mai optimist cântec e puțin tragic. E atât de bună când interpretează balade tragice, triste încât atunci când a încercat să cânte și altceva mi-a lăsat impresia de a nu fi credibilă.
Ascultând mai tot ce a înregistrat lady Baez am ajuns să mai constat că uneori tragismul combinat cu vocea foarte acută pot părea supărătoare sau artificiale, dar am simțit asta doar în câteva cazuri izolate și mai ales la începutul carierei când încerca probabil să își forțeze limitele și să-și găsească o manieră de interpretare proprie. Uneori am simțit că interpretarea ei e foarte matematică, tehnică, calculată cum ar fi notele vibrate și întrerupte brusc în Blessed are de mai sus. Baez a impresionat și prin tehnica sa de chitară chiar dacă mulți s-au descurcat să cânte folk fără să își înnoade degetele pe tastele chitarei.
Pentru că vorbeam de vocea ei, aș mai vrea să adaug un motiv pentru care îmi place în mod deosebit. Nu m-au impresionat niciodată recordurile de octave ael cântăreților. Consider că degeaba poți să cânți pe mai multe octave decât are pianul dacă vocea ta nu-i încântă pe cei ce te ascultă. În general problema pe care o au cântărețele astea de zeci de clape e că sunt prea dulci și pompoase. Sunt ca niște prăjituri grețoase. Aproape că ajungi să faci diabet dacă le asculți trilurile. Baez, în schimb, nu mi s-a părut niciodată siropoasă (cu cele 3 sau 4 octave și jumătate, depinde de sursă). Mi s-a părut, în ciuda trilurilor, fie tragică exprimând durere fie vie, prezentă, hotărâtă.
Anii 80 pentru ea au fost la fel de obscuri și de slabi ca producție muzicală ca pentru mai toți artiștii din generația ei. Cultura hippie murise sau se transformase în pretext de afaceri și comerț, iar lumea o lua spre o altă direcție. Și Baez ca mulți alții au încercat să se adapteze introducând instrumentație nouă, sound diferit, dar succesul, evident, nu a mai fost același. Spre deosebire de Dylan a cărui popularitate scăzuse serios în anii 80, Baez a reușit să păstreze un echilibru prin sinceritate, revenind în forță la începutul anilor ’90.
Astăzi, după 50 de ani e carieră, Baez e la fel de prezentă. Am constat că mulți tineri o admiră mai mult pentru muzica pe care o cântă din 90 încoace decât pentru cea din anii 60. Fidelă muzicii folk de-a lungul întregii sale cariere, azi, Joan înregistrează cântecele folk ale unor artiști tineri mai puțin cunoscuți. Vocea ei a rămas unică metamorfozându-se în timp. Doar sinceritatea din vocea ei mai amintește Joan cea de acum 50 de ani. La 68 de ani, vocea lui Joan Baez e mai tragică, mai vibrantă și mai pătrunzătoare ca niciodată chiar dacă și-a pierdut din notele acute și din intensitatea frapantă de altă dată.
Joan Baez este vocea în care am crezut, vocea care mi-a luat sufletul de mână și mi l-a dus departe. Prin ea mi-am dat seama ce înseamnă sinceritatea, simplitatea și crezul în muzică.
Joan Baez în 2009
**the parade on the banks of the Ohio
