Send – wait – receive
aprilie 28, 2009
Benzi desenate la Angoulême
februarie 1, 2009
Am vorbit prea mult de politică în ultima vreme așa că m-am hotărât să vă spun de Festivalul Internațional de Benzi Desenate de la Angoulême din Franța.
Îmi aduc aminte cu câtă aviditate citeam revistele de benzi desenate când eram copil. Și acum mai am colecția de Mickey Mouse. Apoi trecusem la Pif 
. La un moment dat îmi luasem prin intermediul profesorului de engleză un număr din Star Trek în engleză. Eram atât de mândru de cât de frumoasă era cartea aia de benzi desenate!! Apoi îmi luase mama un numar din X-man. Oh boy, oh boy! Seria Mickey Mouse a rămas preferata mea oricum. Niciodată nu m-am prea omorât după “*****-mani” din-ăștia supranaturali, eroi de gen Batman, Superman sau Spiderman…da, recunosc, mi-a plăcut mult Captain Planet…dar numai el.
În România benzile desenate nu cred că au fost vreodată foarte populare. Astăzi, rar vezi o revistă de benzi desenate pe rafturile din chioșcurile de ziare. Nici măcar de reviste de manga nu prea am cunoștință să existe, măcar că fenomenul e tare la modă. Cât despre satira politică transpusă în benzi desenate nici nu poate fi vorba. Genul ăsta de umor încă prinde bine în Franța și cred că s-ar putea introduce și la noi, că subiecte sunt grămadă…Probabil că se crede că nu ar prinde…sau poate că nu există cine să facă așa ceva. I-aș vedea pe cei de la Cațavencu lansând un astfel de proiect. Dacă mă duc în Franța o să pun mâna pe o revistă din-asta muahahahaa. Era să uit. La București mai apare ziarul Aoleu care e desenat de mână în totalitate și cuprinde și benzi desenate chiar faine 
Thumbs up pentru echipa Aoleu.
În Franța benzile desenate sunt de mult un fenomen. Așa se justifică și cea de-a 36-a ediție a Festivalului Internațional de la Angoulême. Programul a cuprins expoziții, conferințe, întâlniri cu autorii de benzi desenate, spectacole, iar fenomenului Manga i-a fost dedicată o secțiune specială în cadrul festivalului.
Festivalul are și rolul de a acorda premii și distincții celor mai buni desenatori. Există mai multe secțiuni (Patrimoniu, BD Alternativ etc.). Marele câștigător de anul acesta este Blutch (Christian Hincker) pentru partea a doua din “Le Petit Christian”. Dacă în prima parte a seriei povestea desenată urmărește copilăria lui Christian, un băiat din Alsacia în anii 70 care își implică eroii de benzi desentate în viața de zi cu zi, în partea a doua avem de a face cu frământările acestuia din adolescență.
**the parade and comics nostalgia
Google Chrome, cu dedicație pentru ecranele înguste ca al meu
ianuarie 13, 2009
De când lucrez pe laptop sufăr de complexul ecranului îngust. De fiecare dată când ajung acasă mă minunez și fac ochi mari când văd câte încap pe un ecran normal de 19”.
Dintr-un conservatorsim care de mult mi-am dat seama că mă caracterizează nu am renunțat să folosesc Internet Explorer până astăzi când am instalat destul de noul Google Chrome.
Pe lângă faptul că merge repede (la cât de repede poate merge netul pe Vodafone după ce ți-ai depășit pe nesimțite gigabaitul privilegiat de viteza mare), Google Chrome m-a surprins prin designul său foarte curat și practic. În sfârșit am impresia că îmi încap paginile pe monitor. Deși nu mă exictă auditiv numele de Gugăl Crăum cred că se potrivește minimalismului care îl caracterizează. Aa…si sigla putea fi mai simpatică…dar bănuiesc că trebuie și ei să facă o versiune avansată în care să aibă ce îmbunătăți.
Minimalist..that must be the word anyway.
Google a renunțat pentru browserul său la bara de titlu de deasupra care practic nu avea niciun rol, asa ca pe prima linie intră direct taburile [asta doar când fereastra e maximizată ..când e mică încă mai apare o urmă de title bar ca sa o poți muta de ici de colo]. Urmează linia de adresă alături de care se află doar strictul necesar de butoane. Linia de adresa are și rol de search bar, iar în opțiuni poți modifica motorul de căutare utilizat
.Sub bara de adresă, Chrome vine din fabrică cu încă o bară pentru taburile cu linkuri preferate. Pentru că nu sunt obișnuit să lucrez așa (note my conservatism once again) am scos-o
Google a renunțat si la afișarea barei de jos care îți arată siteurile care se încarcă precum și progresul încărcării (și ce știu ce alte informații în general mai puțin importante). Această bară nu e total absentă ci apare semi-transparentă doar când e nevoie ocupând doar o treime din lungimea ecranului și am impresia că e și mai subțire.
Practic la o rezoluție de 1280×800, la mine pe ecran Chrome nu ocupa decât 2 cm din lățimea sa.
Pentru că cei de la Google se pare că au gânduri necurate, l-au dotat pe Chrome cu ‘incognito window’. Orice link accesat acolo nu va fi salvat în history și deci nu va putea fi văzut de ceilalți posibili utilizatori ai calculatorului. Asta da utilitate!
Ca să nu mai spun că browserul de la Google dă impresia că totul alunecă foarte smooth.
Oricum cred ca google mai are ce adăuga la el…probabil că versiunile viitoare vor veni cu tot felul de gadgeturi ca la firefox sau cu posibilitatea schimbarii de look. Pentru început programul promite mult
Eniuei, for mai taini lităl năutbuc scrin itz febiulăs!
Disclaimer: se poate ca entuziasmul meu să fie datorat faptului că am fost prizonierul IE prea mult timp ) totuși nu mi-l stricați.
** the parade
Pentru Joan Baez la 68 de ani de viata si 50 de carieră
ianuarie 9, 2009
Joan Baez’s musical and political significance are so intertwined that it’s hard to assess her impact solely on aesthetic grounds. A leading participant in the ’60s cultural revolution, she lent intelligent credibility to radical ideas; and not only did her perfectly enunciated versions of Bob Dylan and Tim Hardin songs win highbrow listeners over to the new music, but her chaste — if sometimes overbearing — seriousness made the message of that music appear all the more critical and “legitimate.” In the ’70s, long after many of her peers had given up on the notion of music as message, Baez persevered. By the time of the U.S.A. for Africa revival of social consciousness a decade later, she had become a figure largely ignored, dismissed as unhip. The subsequent triumph of intelligent, strong female folk singers, however, testifies, no matter how indirectly, to Baez’s spiritual influence — Tracy Chapman and Sarah McLachlan are as certainly her psychic daughters as they are Joni Mitchell’s.
Gathered together on a dizzying array of repackagings, Baez’s early work is traditional folk (“Man of Constant Sorrow,” “Streets of Laredo,” “Silver Dagger”) of the most pristine variety. Baez’s high, resonant, vibrato delivery is sometimes more musically satisfying than interpretively acute; her acoustic guitar playing can be equally hyperprecise, and, too often, the songs sound like a folklorist’s reverent guide to the form rather than a singer comfortably emoting. But Very Early and In Concert are strong collections of Scots/Irish traditionals; and Ballad Book, Lovesong Album, and Country Music Album remain admirable.
Joan Baez 5 found the singer branching out, delivering an impressive Villa-Lobos classical piece with light-operatic grace and crusading for contemporary songwriters by covering Richard Farina’s “Birmingham Sunday,” Phil Ochs’ “There but for Fortune,” and Bob Dylan’s “It Ain’t Me Babe.” Paired romantically with Dylan during the early ’60s as the “King and Queen of Folk,” she concentrated throughout the decade on reverent readings of his songs. Championing his genius proves to be one of her most endearing gestures — but as her Dylan collection, Any Day Now, attests, it’s exactly by handling his lyrics as Holy Writ that Baez betrays her signal weakness. As a singer she triumphs when rendering dignified pathos; the ambivalence of Dylan eludes her. Baptism is mid-period Baez at her most ambitious. Having nearly exhausted standard folk music, she tries out sung and spoken readings of Welsh ballads, spirituals, and poems by Garcia Lorca, Yevtushenko, Whitman, and e. e. cummings. With orchestral arrangements by Peter Schickele (P.D.Q. Bach), the record has its gorgeous moments, but it’s an effortful listen; like a PBS special, it’s too apparently “good for you.”
In the early ’70s, Baez turned out artful covers of Kristofferson and Beatles songs, hit a high point with her version of the Band’s “The Night They Drove Old Dixie Down,” and on Hits, Greatest and Others shows herself to be a creative, if not very revealing, interpreter of high-end pop. She begins, too, to write more of her own material — and Gulf Winds, Come From the Shadows, and Diamonds and Rust are certainly smarter than most singer/songwriter albums of the time. But her best work (From Every Stage) remains her less obviously personal — “Swing Low, Sweet Chariot” and “Joe Hill” are strong and effortless, betraying none of the fretful quality that sometimes weakens her autobiographical songs.
Generating no interest from record companies, Baez was absent from the scene in the early ’80s. When she finally returned, however, her work had gained in assurance. Recently and Speaking of Dreams are graceful sets; working with the Gipsy Kings, Paul Simon, and a host of studio aces, her delivery more casual than in her heyday, she sings about old loves and current causes — and she sounds not only wise but comfortable. Play Me Backwards won a deserved Grammy for Best Contemporary Folk Recording; Gone from Danger emphasized her contemporary appeal, as she convincingly covered songs by younger writers (Indigo Girls, Mary Chapin Carpenter). In fact, her career and stature were significantly revived in the ’90s, as a new audience came to appreciate not only the clarity of her voice but also the courage of her convictions. (PAUL EVANS)
From the 2004 The New Rolling Stone Album Guide
