E 24 mai și Bob Dylan împlinește 68 de ani. Amânasem deja prea mult continuarea seriei mele muzicale, însă următorul pe listă trebuia să fie Bob Dylan și azi e ziua cea mai potrivită să vorbesc despre el.
Dacă ziceam despre Joan Baez că e responsabilă pentru schimbarea gusturilor mele, despre Bob Dylan pot să spun că e cea mai mare descoperire pe care am făcut-o în materie muzicală. Fiecare cântec pe care îl ascultam era o nouă descoperire. Când reascultam cântecele, de fiecare dată, imaginile, metaforele, limbajul mi se păreau mai puternice, mai sugestive și la fel de inedite. Lui i se datorează atât titlul cât și motto-ul acestui blog.
Simt o rezervă atunci când vorbesc despre Dylan și nu înțeleg tocmai de ce. E imposibil să scrii despre Dylan doar trei paragrafe fără să nu cazi în capcana superficialității. În plus, nu consider că l-am înțeles suficient și mă îndoiesc că cineva chiar a reușit asta. Unii i-au scris enciclopedii cât DEX-ul și acum își spun dylanologi sau dylaniști. Dylan a refuzat mereu să-și explice textele în fața jurnaliștilor sau a aruncat răspunsuri evazive. El nu s-a considerat niciodată nici profet, nici Buda în haine europene, nici Mesia și nici Salvatorul așa cum l-au numit unii. Dylan a vrut doar să fie poet. Un poet liber.
De fapt, pentru mine, Bob Dylan reprezintă modelul artistului liber dacă nu chiar cel al omul liber. Poezia lui nu lasă loc nici unui compromis, iar muzica cu atât mai puțin. Când a vrut să cânte rock, și-a luat chitara electrică pe scenă și a revoltat America întreagă fără să-i pese. Când s-a săturat să protesteze și să ceară în zadar pacea, a recunoscut-o în fața tuturor și a continuat să cânte iubirea și moravurile. Exasperat de insistența admiratorilor, a refuzat să cânte la Woodstock și în schimb a înregistrat un album de coveruri încât să-și îndepărteze fanii agasanți. Când a crezut în Dumnezeu a afirmat-o cu încredere în muzică. Nu i-a păsat nici că vocea lui nu era cea a lui Sinatra, știa bine de fapt la ce se pricepe. Independent, neobosit, cu adevărat nonconformist, Bob Dylan e la fel de prezent și azi, iar revenirea lui pe prima poziție a topurilor din SUA și Marea Britanie după 30 de ani dovedește că Dylan a rămas în conștiința tuturor. Fără îndoială, Bob Dylan a schimbat muzica și poezia. Multele premii muzicale, nominalizarea la Nobelul pentru literatură și premiul Pulitzer pentru contribuția adusă poeziei americane rămân mărturii reci însă incontestabile. Mărturii reale, însă, rămân poezia și muzica lui.
Nefiind un erudit în materie, afirm totuși că poezia lui Dylan îmi place. Îmi place pentru că Dylan nu urmărește să epateze prin vocabular. Cuvintele poeziei lui sunt simple însă imaginile pe care le crează sunt puternice și originale. Uneori ascultând versurile mă surprinde o imagine, o metaforă și mintea mea începe atunci să o analizeze, iar apoi trebuie să dau cântecul câteva secunde înapoi pentru o auzi din nou. Cred că asta aștept de la orice poezie. Imaginea să mă prindă ca un magnet și să mă facă să revin asupra ei de fiecare dată, să o cercetez și să o pătrund.
Înșir aici câteva din versurile care și-au făcut singure un sertar în mintea mea:
Then take me disappearin’ through the smoke rings of my mind,
Down the foggy ruins of time, far past the frozen leaves,
The haunted, frightened trees, out to the windy beach,
Far from the twisted reach of crazy sorrow.
Yes, to dance beneath the diamond sky with one hand waving free,
Silhouetted by the sea, circled by the circus sands,
With all memory and fate driven deep beneath the waves,
Let me forget about today until tomorrow. [Mr. Tambourine Man]
I heard the sound of a thunder, it roared out a warnin’,
Heard the roar of a wave that could drown the whole world,
Heard one hundred drummers whose hands were a-blazin’,
Heard ten thousand whisperin’ and nobody listenin’
Heard one person starve, I heard many people laughin’,
Heard the song of a poet who died in the gutter.
And it’s a hard, it’s a hard, it’s a hard rain’s-a-gonna fall. [A Hard Rain's-A-Gonna Fall]
Then she opened up a book of poems
And handed it to me
Written by an Italian poet
From the thirteenth century.
And every one of them words rang true
And glowed like burnin’ coal
Pourin’ off of every page
Like it was written in my soul from me to you. [Tangled up in blue]
We’re just one too many mornings/And a thousand miles behind [One too many mornings]
I hear the ancient footsteps like the motion of the sea
Sometimes I turn, there’s someone there, other times it’s only me.
I am hanging in the balance of the reality of man
Like every sparrow falling, like every grain of sand. [Every Grain Of Sand]
Happy Birthday Mr. Dylan!
**the parade gazin upon the chimes of freedom flashing
Am să încep seria de notițe cu Joan Baez, pe de-o parte pentru că mă simt vinovat că pe 9 ianuarie nu am fost în stare decât să dau un copy paste nesimțit de pe Rolling Stone magazine și apoi pentru că Joan Baez e responsabilă pentru schimbarea destul de radicală a gusturilor mele muzicale de acum vreo 2 ani și jumătate.
De Joan Baez am dat din întâmplare. Nu mi-a recomandat-o nimeni, nici măcar numele nu îmi era cunoscut. Eram curios să aflu mai multe despre hippies, Woodstock și am început să downloadez niște muzică de-atunci. Primele cântece pe care le-am auzit de la Joan Baez au fost Blessed Are și Diamonds and Rust.
Una din primele melodii de la Joan Baez care mi-au plăcut
Ce te impresionează cel mai mult atunci când asculți prima oară Baez e vocea puternică, bogată, apoi e vibratoul insistent și interpretarea intensă. Baez a fost mai mult o interpretă decât o cant-autoare. A avut niște încercări de a-și scrie cântecele, dar nu au fost niște realizări sclipitoare. Nici măcar Diamonds and Rust, melodia ei cea mai cunoscută scrisă de ea, nu e o realizare poetică, cred eu.
De multe ori am zis că Baez a avut exact ce i-a lipsit lui Bob Dylan: vocea. Câteodată mă gândesc ce bine e că Baez a înregistrat mai toate cântecele bune din prima parte a carierei lui Dylan! E ceva în vocea lui Joan Baez ce nu cred că pot să pătrund. E puternică, acută, penetrantă, prezentă, conștientă, vie. Cred că la Baez și cel mai optimist cântec e puțin tragic. E atât de bună când interpretează balade tragice, triste încât atunci când a încercat să cânte și altceva mi-a lăsat impresia de a nu fi credibilă.
Ascultând mai tot ce a înregistrat lady Baez am ajuns să mai constat că uneori tragismul combinat cu vocea foarte acută pot părea supărătoare sau artificiale, dar am simțit asta doar în câteva cazuri izolate și mai ales la începutul carierei când încerca probabil să își forțeze limitele și să-și găsească o manieră de interpretare proprie. Uneori am simțit că interpretarea ei e foarte matematică, tehnică, calculată cum ar fi notele vibrate și întrerupte brusc în Blessed are de mai sus. Baez a impresionat și prin tehnica sa de chitară chiar dacă mulți s-au descurcat să cânte folk fără să își înnoade degetele pe tastele chitarei.
Pentru că vorbeam de vocea ei, aș mai vrea să adaug un motiv pentru care îmi place în mod deosebit. Nu m-au impresionat niciodată recordurile de octave ael cântăreților. Consider că degeaba poți să cânți pe mai multe octave decât are pianul dacă vocea ta nu-i încântă pe cei ce te ascultă. În general problema pe care o au cântărețele astea de zeci de clape e că sunt prea dulci și pompoase. Sunt ca niște prăjituri grețoase. Aproape că ajungi să faci diabet dacă le asculți trilurile. Baez, în schimb, nu mi s-a părut niciodată siropoasă (cu cele 3 sau 4 octave și jumătate, depinde de sursă). Mi s-a părut, în ciuda trilurilor, fie tragică exprimând durere fie vie, prezentă, hotărâtă.
Anii 80 pentru ea au fost la fel de obscuri și de slabi ca producție muzicală ca pentru mai toți artiștii din generația ei. Cultura hippie murise sau se transformase în pretext de afaceri și comerț, iar lumea o lua spre o altă direcție. Și Baez ca mulți alții au încercat să se adapteze introducând instrumentație nouă, sound diferit, dar succesul, evident, nu a mai fost același. Spre deosebire de Dylan a cărui popularitate scăzuse serios în anii 80, Baez a reușit să păstreze un echilibru prin sinceritate, revenind în forță la începutul anilor ’90.
Astăzi, după 50 de ani e carieră, Baez e la fel de prezentă. Am constat că mulți tineri o admiră mai mult pentru muzica pe care o cântă din 90 încoace decât pentru cea din anii 60. Fidelă muzicii folk de-a lungul întregii sale cariere, azi, Joan înregistrează cântecele folk ale unor artiști tineri mai puțin cunoscuți. Vocea ei a rămas unică metamorfozându-se în timp. Doar sinceritatea din vocea ei mai amintește Joan cea de acum 50 de ani. La 68 de ani, vocea lui Joan Baez e mai tragică, mai vibrantă și mai pătrunzătoare ca niciodată chiar dacă și-a pierdut din notele acute și din intensitatea frapantă de altă dată.
Joan Baez este vocea în care am crezut, vocea care mi-a luat sufletul de mână și mi l-a dus departe. Prin ea mi-am dat seama ce înseamnă sinceritatea, simplitatea și crezul în muzică.
Joan Baez în 2009
**the parade on the banks of the Ohio
Intro
aprilie 7, 2009
Mi-am pus în gând să scriu o serie de notițe, căci nu vreau să le spun articole și nici bloguri, despre muzica pe care o ascult, despre artiștii care m-au influențat în încercarea de a-mi răscoli și de a-mi explica sentimentele pentru muzica și personalitatea lor. Apoi, aș vrea să vă introduc și pe voi muzicii lor.
Nu urmăresc să vă spun ce au făcut ei în viața și cariera lor, pentru asta există wikipedia, ci mai de grabă vreau să redau în cuvinte ceea ce cred eu despre ei, cu ce m-au impresionat, ce nu îmi place și ce mai cred eu că merită menționat. Departe de mine gândul de a scrie recenzii sau critică muzicală. Rămân la nivelul de părere umilă bună de postat pe blog.
Partea I, soon to come
**the parade on long term projects
Roll over Bach
martie 22, 2009
De mult îmi doream să ascult mai multă muzică clasică și să îi descopăr pe marii compozitori. Am avut câteva încercări de a scoate câte ceva de pe internet, dar pentru că tot ce găseam era în format .flac (pe care nu știu să îl pun pe ipod și e mai complicat de ascultat când nu folosești winamp) am renunțat. Am mai renunțat și pentru că titlurile fișierelor și tagurile erau atât de dezordonate încât habar nu aveai ce asculți.
Descoperirea mediatecii Institutului francez din București a fost ca descoperirea unei comori. Pe lângă faptul că așa am acces direct la CD-uri originale cu Noir Désir și Yann Tiersen și Erik Truffaz, am acces și la foarte multă muzică clasică!
Așa am ajuns să am un weekend în care n-am ascultat decât suitele pentru violoncel ale lui Bach mă gândesc cum să fac să ajung mâine din nou pe-acolo ca să îmi iau seria concertelor brandenburgice care sunt absolut mind-blowing!
Suita pentru violoncel neacompaniat nr.1 în Sol major (1-3/6)
Concertul Brandenburgic nr. 2 în Fa major (2-3/3)
** the parade driven crazy by baroque
Tiersen reprise
februarie 8, 2009
Asta e un fel de pauză publicitară până revin cu ceva mai consistent.
Sper să vă fascineze şi pe voi Yann Tiersen precum mă hipnotizează pe mine.
**the parade in so much stress, boredom and tireness
Goodbye, Lenin, goudbaille!
februarie 6, 2009
Prima oară când am văzut că Yann Tiersen a compus muzica pentru filmul Goodbye Lenin mi-a trecut prin cap să mă întreb de unde ştie un francez (mare francez oricum cu Yann şi Tiersen în buletin..dar îl cheamă şi Guillaume..eh that saved the day!) deci de unde ştie un francez cum e să îi spui goodbye lui Lenin…de unde să existe un spirit autentic revoluţionar anti-comunist într-un francez? Oare poate într-adevăr să ştie şi chiar mai mult, să exprime aşa ceva în muzică? Admiţând că nu, atunci un demers de genu’ Goodbye Lenin n-ar deveni doar un simulacru fad şi comun care s-ar putea numi mai mult Goudbaille Lenin?
De fapt de ce mă prefac eu că ştiu ce înseamnă să spui adio lui Lenin sau oricărui demn urmaş de-al lui pe linie ideologică? Nu ştiu de fapt nimic de asta şi faptul că m-am născut într-o ţară care i-a zis Goodbye unui lenin şi a dat de bunică-sa (aluzie …a se citi I.I.) nu mi-ar da niciun drept să mă dau eu deştept că aş putea avea habar de asta…
În orice caz, francezu a făcut ce a făcut şi m-a convins că el trebuie să ştie mai bine decât mine cum e să-ţi iei rămas bun de la Lenin. Cântecul începe într-o notă sinistră ca după primul minut toată tensiunea să înceapă să se adune; te cuprinde şi te trage ca un cârlig prin tot cântecul. E ca şi cum i-ai trăi clipele într-un rollercoaster (montagne russe) şi atunci când crezi că ai scăpat de ce era mai intens dai de următoarea cădere. Inerţia o simţi mereu inspirată de insistenţa pianului. Cântecul adună şi adună tensiune şi izbucneşte cu prospeţime atunci când crezi că ar urma fie climaxul, fie deznodământul. Finalul aduce o notă proaspătă şi deşi încă tensionată, atmosfera îţi lasă bucuria de a trage aer în piept. La sfârşit mi-a atras atenţia o scârţâială neglijentă de coarde… să însemne oare ceva?
Aşa trebuie să fi fost să-i spui goodbye lui Lenin…dar ce ştiu eu…şi poate că n-aş fi simţit toate astea dacă undeva în adâncurile mele genetice n-ar exista o urmă rătăcită de spirit anti-leninist…
Ascultaţi melodia aici pentru că n-am reuşit să îmi pun playeru de trilulilu pe blog…
http://www.trilulilu.ro/deportee/691d81870a3328
**the parade closing his eyes and feeling the vibe
Săptămâna care stă să înceapă de mâine încolo e una care îmi aduce trei examene de o dificultate considerabilă. Fapt care îmi produce o senzație care are 3 de S in componență. Așadar, sper să trec cu bine și daca postez peste o săpămână înseamnă ca încă n-am murit…ceea ce ar trebui (cred) să vă bucure.
Și dacă tot voi trece printr-o săptămână de examinare în stil franțuzesc, ceea ce mă mai bucură în zilele astea e muzica lui Yves Jamait și planurile mele de vacanță în Franța de capul meu la vară. Am început să strâng bani și pot spune că stau suficient de bine încât să sper la realizarea planului. Am început să mă și documentez. Încă nu am hotarât cât timp va dura toată afacerea, nu știu nici când exact dar iulie-august sunt disponibile, nici unde voi dormi la Paris și asta pentru că mai am nevoie de bani. Dacă are cineva sfaturi practice, please share. Sau dacă vreți ceva de la Paris sau muștar de Dijon înscrieți-vă acum. Fiecare punct de pe lista costa 1 leu (muhahaha). Sper ca regimul de economii drastice sa dea roade.
Și putin Yves Jamait ca să ne înveselim
**the parade is having his 4th glass of wine ce soir et il va a Paris l’été prochaine
Pentru Joan Baez la 68 de ani de viata si 50 de carieră
ianuarie 9, 2009
Joan Baez’s musical and political significance are so intertwined that it’s hard to assess her impact solely on aesthetic grounds. A leading participant in the ’60s cultural revolution, she lent intelligent credibility to radical ideas; and not only did her perfectly enunciated versions of Bob Dylan and Tim Hardin songs win highbrow listeners over to the new music, but her chaste — if sometimes overbearing — seriousness made the message of that music appear all the more critical and “legitimate.” In the ’70s, long after many of her peers had given up on the notion of music as message, Baez persevered. By the time of the U.S.A. for Africa revival of social consciousness a decade later, she had become a figure largely ignored, dismissed as unhip. The subsequent triumph of intelligent, strong female folk singers, however, testifies, no matter how indirectly, to Baez’s spiritual influence — Tracy Chapman and Sarah McLachlan are as certainly her psychic daughters as they are Joni Mitchell’s.
Gathered together on a dizzying array of repackagings, Baez’s early work is traditional folk (“Man of Constant Sorrow,” “Streets of Laredo,” “Silver Dagger”) of the most pristine variety. Baez’s high, resonant, vibrato delivery is sometimes more musically satisfying than interpretively acute; her acoustic guitar playing can be equally hyperprecise, and, too often, the songs sound like a folklorist’s reverent guide to the form rather than a singer comfortably emoting. But Very Early and In Concert are strong collections of Scots/Irish traditionals; and Ballad Book, Lovesong Album, and Country Music Album remain admirable.
Joan Baez 5 found the singer branching out, delivering an impressive Villa-Lobos classical piece with light-operatic grace and crusading for contemporary songwriters by covering Richard Farina’s “Birmingham Sunday,” Phil Ochs’ “There but for Fortune,” and Bob Dylan’s “It Ain’t Me Babe.” Paired romantically with Dylan during the early ’60s as the “King and Queen of Folk,” she concentrated throughout the decade on reverent readings of his songs. Championing his genius proves to be one of her most endearing gestures — but as her Dylan collection, Any Day Now, attests, it’s exactly by handling his lyrics as Holy Writ that Baez betrays her signal weakness. As a singer she triumphs when rendering dignified pathos; the ambivalence of Dylan eludes her. Baptism is mid-period Baez at her most ambitious. Having nearly exhausted standard folk music, she tries out sung and spoken readings of Welsh ballads, spirituals, and poems by Garcia Lorca, Yevtushenko, Whitman, and e. e. cummings. With orchestral arrangements by Peter Schickele (P.D.Q. Bach), the record has its gorgeous moments, but it’s an effortful listen; like a PBS special, it’s too apparently “good for you.”
In the early ’70s, Baez turned out artful covers of Kristofferson and Beatles songs, hit a high point with her version of the Band’s “The Night They Drove Old Dixie Down,” and on Hits, Greatest and Others shows herself to be a creative, if not very revealing, interpreter of high-end pop. She begins, too, to write more of her own material — and Gulf Winds, Come From the Shadows, and Diamonds and Rust are certainly smarter than most singer/songwriter albums of the time. But her best work (From Every Stage) remains her less obviously personal — “Swing Low, Sweet Chariot” and “Joe Hill” are strong and effortless, betraying none of the fretful quality that sometimes weakens her autobiographical songs.
Generating no interest from record companies, Baez was absent from the scene in the early ’80s. When she finally returned, however, her work had gained in assurance. Recently and Speaking of Dreams are graceful sets; working with the Gipsy Kings, Paul Simon, and a host of studio aces, her delivery more casual than in her heyday, she sings about old loves and current causes — and she sounds not only wise but comfortable. Play Me Backwards won a deserved Grammy for Best Contemporary Folk Recording; Gone from Danger emphasized her contemporary appeal, as she convincingly covered songs by younger writers (Indigo Girls, Mary Chapin Carpenter). In fact, her career and stature were significantly revived in the ’90s, as a new audience came to appreciate not only the clarity of her voice but also the courage of her convictions. (PAUL EVANS)
From the 2004 The New Rolling Stone Album Guide
