Dialog în piață

Ca să-mi mai umplu cămara și frigiderul și ca să-mi sară somnul am mers de dimineață la piață.

Cum mă plimbam eu printre tarabe ochesc o bătrână mai simpatică de la care să-mi iau morcovi și pătrunjel și mă opresc în fața tarabei o întreb cât costă, dar din spate apare o cucoană de București care se bagă în față, se apleacă insistent deasupra zarzavaturilor și pe sub ochelari întreabă:

CUCOANA: Legătura asta cât face?

BĂTRÂNA: Un leu cincizeci.

CUCOANA (dându-se importantă): Scump!

BĂTRÂNA: Ce să fac, că mă duc la amiază la magazin și nu-mi dau carne…

CUCOANA (la fel de importantă): De ce să vă luați carne, acum se mănâncă legume, nu știți? Natural!

BĂTRÂNA (pierzându-și răbdarea): Eee, doamnă, credeți că eu stau ca matale să mă uit la telenovele?

CUCOANA (vădit jignită și simțindu-se cu musca pe căciulă, pe un ton moale): Telenovele…cine se uită la telenovele…

și cucoana plecă la taraba următoare, eu îmi iau legăturile și gata.

Primul șoc pe care l-am avut când am venit la București au fost piețele – un adevărat spectacol față de ce e la noi.

**the parade – natural!

Jurnal trist de noapte a muzeelor

Nu am decis să merg cu colegii la Noaptea Muzeelor pentru că era gratis, ci pentru că era noaptea. În timpul săptămânii nu ne-am fi făcut timp să mergem, iar în diminețile de weekend, în general, lumea își găsește altceva de făcut. În plus, mi se părea o idee faină să-ți petreci noaptea în muzee. Însă cu atât am rămas.

 Pe la 8 ne-am întâlnit la Izvor cu gândul să mergem la Muzeul Național de Artă al României, pe care am avut șansa să-l vedem în fugă atunci când am participat la concursul Chasse au trésor francophone (un fel de Amazing race prin București). Ajungând acolo, cred că erau sute de oameni așteptând să intre. Curtea fostului palat regal era plină și oamenii așteptau și în fața porților. Nu am rămas și mai încolo ne-am oprit să ne alimentăm.

Pe la 11 am pornit iar în speranța că lumea să se mai fi risipit. Ajunși în zona Dorobanților sub privirile lungi ale pițipoancelor și bătrâneilor din cafenele, căutăm Muzeul hărților și cărții vechi. Am constatat că toată lumea asta căuta, dar nimeni nu găsea. Până la urmă am abandonat căutările, îndreptându-ne spre Piața Victoriei. O treime din oamenii ce se învârteau pe-acolo semănau izbitor cu australopitecii. Trist, eu care credeam că australopitecii nu au loc în muzeu decât în vitrine… În fine, am vrut să intrăm la Muzeul de geologie, deși nu eram convinși că vrem să vedem pietre. Așa că am spus că mergem la Muzeul Enescu. Ghidați greșit de un polițist (câteodată am așteptări prea mari de la oameni) am ajuns in the middle of nowhere. Așa că ne-am întors la Muzeul de geologie, pentru că era deja ora 1 și noi nu văzusem nici un muzeu. Măcar de am fi putut vedea pietrele, dar nici la alea nu prea aveai acces din cauza australopitecilor și australopitecelor ce se perindau răgând prin muzeu. Să nu mai vorbim de mizeria ce se făcuse la intrare. 

Am găsit până la urmă unde se afla Muzeul George Enescu. Odată intrați am simțit cum ne cuprinde nădușeala, muzeul, evident prea mic, nu făcea față din punctul de vedere al reglării temperaturii. În aula centrală a muzeului am ascultat un sfârșit de concert, care până la urmă a fost punctul culminant al acestei vizite. Muzeul e foarte frumos și merită vizitat cel puțin pentru clădire. 

La întoarcere ne-am întors pe lângă același Muzeu Național de Artă. Tot la fel de multă lume deși era ora două. Doar mizeria din jurul lui era înzecit mai multă. 

Practic, nici nu știu dacă ideea nopții muzeelor este foarte bună. Probabil că s-ar fi putut organiza altfel încât să fie totul mai civilizat, mai accesibil și mai plăcut. Sunt curios dacă în alte țări, evenimentul se petrece la fel. Probabil dacă ar intra mai multe muzee în joc, publicul s-ar mai risipi. Atunci când ai 10 muzee deschise într-o capitală (dintre care jumătate sunt muzee mici) e previzibil că va fi aglomerație la toate. Probabil că ar fi mai bună o săptămână a muzeelor… și mai neprofitabilă, în condițiile în care intrarea e liberă.

Aaa…autobuzele pe care le-a pus la dispoziție RATB-ul au fost pline ochi încât era în zadar să mai încerci să te urci în ele. Dacă ne-am ales cu ceva din toată noaptea asta, a fost un tur nocturn și pe jos al orașului. 

Tristă noapte a muzeelor.

Concluzii: 

1. Noaptea muzeelor nu se merită. Cel puțin nu în București. Mai bine îți faci o dupămasă liberă și te simți bine. 

2. Australopitecii nu ar trebui să fie lăsați în muzee decât în vitrine. Pentru a evita invazia lor în număr periculos de mare, recomand ne-gratuitatea muzeelor în noaptea muzeelor. Tarif redus cel mult. Pentru 5 lei nu moare nimeni și măcar s-ar face o selecție a publicului. 

3. Noaptea muzeelor nu e pentru cei „din provincie”. Practic, în afară de o adresă nu ai avut nimic care să te ghideze spre muzee decât grupurile care mergeau și veneau din diverse locuri. Cred că unele muzee erau greu de găsit și pentru cei din București. 

4. Muzeele din București nu sunt pregătite pentru un aflux mare de vizitatori.

**the parade should visit museums on a regular day

Ionesco de criză

Un fragment din piesa de teatru Victimes du Devoir de Eugène Ionesco potrivit timpurilor noastre. Îmi pare rău, dar nu am avut acces decât la varianta în franceză. Sper să vă amuze și pe voi. 

Intérieur petit-bourgeois. Choubert, assis dans un fauteuil près de la table, lit son journal. Sa femme, Madeleine, sur une chaise, devant la table, raccommode des chaussettes. Un silence.

MADELEINE, s’interrompant dans son travail: Quoi de nouveau dans le journal?

CHOUBERT : Il ne se passe jamais rien. Des comètes, un bouleversement cosmique, quelque part dans l’univers. Presque rien. Des contraventions pour les voisins parce que leurs chiens font des saletés sur le trottoir.

MADELEINE : C’est bien fait. C’est bien embêtant quand on marche dessus.

CHOUBERT : Et pour les gens qui habitent le rez-de-chaussée, ils ouvrent leurs fenêtres le matin, ils voient ça, ça les énerve pour toute la journée.

MADELEINE : Ils sont trop sensibles.

CHOUBERT : C’est la nervosité de l’époque. L’homme moderne a perdu sa sérénité d’autrefois. (Silence.) Ah, il y a aussi un communiqué.

MADELEINE : Quel communiqué ?

CHOUBERT : C’est assez intéressant. L’Administration préconise, pour les habitants des grandes villes, le détachement. C’est, nous dit-on, le seul moyen qui nous reste de remédier à la crise économique, au déséquilibre spirituel  et aux embarras de l’existence.

MADELEINE : Tout le reste a déjà été essayé. Ca n’a rien donné. Ce n’est peut-être la faute de personne.

CHOUBERT : Pour l’instant, l’Administration ne fait encore que recommander amicalement cette solution suprême. Ne soyons pas dupes : nous savons parfaitement que la recommandation tourne toujours en commandement.

MADELEINE : Tu the hâtes toujours de généraliser !

CHOUBERT : Nous savons que les suggestions prennent brusquement figure de règlement, de lois sévères.

MADELEINE : Que veux-tu, mon pauvre ami, la loi est nécessaire, étant nécessaire et indispensable, elle est bonne, et tout ce qui est bon est agréable. Il est, en effet, très agréable d’obéir aux lois, d’être un bon citoyen, de faire son devoir, de posséder une conscience pure !…

CHOUBERT : Oui, Madeleine. Dans le fond, c’est toi qui as raison. La loi a du bon.

MADELEINE : Evidemment

CHOUBERT : Oui, oui. Le renoncement a l’avantage important d’être, à la fois, politique et mystique. Il porte ses fruits sur deux plans.

MADELEINE : Cela permet de faire d’une pierre deux coups.

CHOUBERT : C’est là son intérêt.

MADELEINE : Tu vois ?

CHOUBERT : D’ailleurs je me souviens de mes leçons d’histoire, ce système administratif, le détachement-système, a déjà été expérimenté il y a trois siècles, et puis il y a cinq siècles, il y a aussi dix-neuf siècles, et aussi l’année dernière…

MADELEINE : Rien de nouveau sous le soleil !

CHOUBERT : …avec succès, sur des populations entières, dans les métropoles, dans les campagnes (il se lève), sur des nations, des nations comme la nôtre !

MADELEINE : Assieds-toi.

(Choubert se rassoit)  

**the parade appliquant le détachement-système

Dude, crini, gigi, bame și băsești

Avem încă un an electoral, de parcă nu ne-am fi săturat deja. De vreo 3 ani încoace nu ne lasă ăștia în pace și suntem tot într-un proces de sondare, dezbatere, afișare, țigăneală și în sfârșit de tipărire și ștampilare de bolentine.

Mâine, poimâine ne trezim că mergem la europarlamentare. Eh,  mare fâs. Oricum parlamentul european e un in-competent. Adică n-are competențe, să nu se înțeleagă altceva. Mai asistă el pe ici pe colo, votează bugetul și cam atât. Ah…stai..am zis că votează bugetul? Super! Atunci chiar avem pe cine să trimitem. Becali știe să facă bani ca nimeni altul și tânăra domniță Băsescu se pricepe să-i cheltuie. Mă și mir că nu s-au gândit să meargă în tandem la alegeri. Din două mișcări ne-am scăpat de alegerile astea la care doar numele le dă importanță. 

Dar ce se vede în depărtare? O mare ceată de prezidențiabili, generali de imagine, legiuni de campanie și batalioane de lipitori de afișe,  toți se sfătuiesc cum la toamnă s-o pună de-o bătălie. Băsescu, căpitan de cursă lungă, cred că mai vrea să se mai dea o tură cu șalupa (mă amuză cuvântul). De 5 ani la cârma Titanicului românesc, caută cu lumânarea ice-bergul și face ce face și nu-l nimerește. Oricum toți călătorii simt cum barca bravului marinar intră încet încet la apă. De partea cealaltă piratul de Geoană își scoate sabia de plastic și amenințător taie frunze la câini. Atât de tare îl orbește peticul de pe ochi încât nici nu vede gafele pe care le face. Probabil că la celălat ochi are cataractă, nu știu sincer că v-aș informa, pe cuvânt. 

Din linia a doua, a treia și așa mai departe se ridică însă alții cu sânge albăstrui. Unul este crinul, simbol de monarhie și liberal în viziune ce vrea să atace dur turul doi de ștampilare. Iar apoi, cireașa de pe tort …este…ați ghicit, o dudă! Duda noastră, deși nu-i crin, se pretinde de viță nobilă. Până acum am văzut doar o dudă fiartă cu un discurs moale, de prinț prin pădure ațipit. Poate poate până în toamnă s-o mai coace duda noastră și o deveni mai suculentă. 

Da’ faza tare-i alta, toți se întreabă care-i mai Obama decât celălalt. Stai puțin…o bama – o bamă? Chiar avem și bame după toți crinii și dudele?!

 

**the parade in all the useless voting business

Benzi desenate la Angoulême

Am vorbit prea mult de politică în ultima vreme așa că m-am hotărât să vă spun de Festivalul Internațional de Benzi Desenate de la Angoulême din Franța. 

Îmi aduc aminte cu câtă aviditate citeam revistele de benzi desenate când eram copil. Și acum mai am colecția de Mickey Mouse. Apoi trecusem la Pif . La un moment dat îmi luasem prin intermediul profesorului de engleză  un număr din Star Trek în engleză. Eram atât de mândru de cât de frumoasă era cartea aia de benzi desenate!! Apoi îmi luase mama un numar din X-man. Oh boy, oh boy! Seria Mickey Mouse a rămas preferata mea oricum. Niciodată nu m-am prea omorât după “*****-mani” din-ăștia supranaturali, eroi de gen Batman, Superman sau Spiderman…da, recunosc, mi-a plăcut mult Captain Planet…dar numai el.

În România benzile desenate nu cred că au fost vreodată foarte populare. Astăzi, rar vezi o revistă de benzi desenate pe rafturile din chioșcurile de ziare. Nici măcar de reviste de manga nu prea am cunoștință să existe, măcar că fenomenul e tare la modă. Cât despre satira politică transpusă în benzi desenate nici nu poate fi vorba. Genul ăsta de umor încă prinde bine în Franța și cred că s-ar putea introduce și la noi, că subiecte sunt grămadă…Probabil că se crede că nu ar prinde…sau poate că nu există cine să facă așa ceva. I-aș vedea pe cei de la Cațavencu lansând un astfel de proiect. Dacă mă duc în Franța o să pun mâna pe o revistă din-asta muahahahaa. Era să uit. La București mai apare ziarul Aoleu care e desenat de mână în totalitate și cuprinde și benzi desenate chiar faine Thumbs up pentru echipa Aoleu.

În Franța benzile desenate sunt de mult un fenomen. Așa se justifică și cea de-a 36-a ediție a Festivalului Internațional de la Angoulême. Programul a cuprins expoziții, conferințe, întâlniri cu autorii de benzi desenate, spectacole, iar fenomenului Manga i-a fost dedicată o secțiune specială în cadrul festivalului. 

Festivalul are și rolul de a acorda premii și distincții celor mai buni desenatori. Există mai multe secțiuni (Patrimoniu, BD Alternativ etc.). Marele câștigător de anul acesta este Blutch (Christian Hincker) pentru partea a doua din “Le Petit Christian”. Dacă în prima parte a seriei povestea desenată urmărește copilăria lui Christian, un băiat din Alsacia în anii 70 care își implică eroii de benzi desentate în viața de zi cu zi, în partea a doua avem de a face cu frământările acestuia din adolescență. 

 

 **the parade and comics nostalgia

Royal și mediocrul, copilul, șeriful de Sarkozy

M-am amuzat teribil citind în Le Monde un pasaj din cartea lui madmoazel Ségolène Royal în care povestește impresia pe care i-a lăsat-o Sarkozy la prima lor întrevedere la Elysée. Am pus fragmentul mai jos pentru cine se descurcă să îl descifreze. Royal spune despre Sarkozy că avea un comportament mediocru, că nu avea demnitate, fair play și elan. Povestește cum în loc să discute despre Europa, tema întrevederii, Sarkozy o mituia cu ciocolată pentru a-i povesti despre despărțirea sa de Francois Hollande și îi arăta ceasul explicându-i că el era acolo când putea foarte bine să fie în altă parte ca să facă bani. Royal mai spune că Sarkozy era ca un copil în mijlocul noilor sale jucării, cu prăjitura câștigată, cu pistolul de plastic și steaua de șerif  era ca un cowboy gata urcat pe cel mai mare cal.

Să fie doar gustul amar al înfrângerii? 

“Quand il m’a reçue à l’Elysée, peu après la défaite, pour parler de l’Europe, je l’ai trouvé assez médiocre dans le comportement. Il n’y avait pas de hauteur, d’allure, d’élan, de fair-play. (…) Il était là, les bras ballants, à m’offrir des chocolats, à essayer de me faire parler de ma séparation d’avec François Hollande, à dauber sur des journalistes, à exhiber sa montre et à me dire qu’il était là mais qu’il aurait pu être ailleurs ‘à faire du fric’. (…) Sa force vitale est impressionnante mais c’est vraiment un m’as-tu-vu. (…) Un petit gamin heureux d’être au milieu de ses nouveaux jouets, vous savez, le môme qui a gagné le pompon sur le manège. Avec sa petite étoile de shérif et son pistolet en plastique, son déguisement de cowboy. Il est monté sur le plus grand cheval et il a décroché le pompon.”

Observ că e tare la modă ca toți politicienii atunci când ies din prima linie să scoată o carte în care să se explice și să-și atace pentru eternitate adversarii…și să facă un ban ”cinstit”

** the parade dans la politique étrangère

What’s freakier than the freakiest (part 2)

1. să  vezi cum un tip își strânge coșurile în oglinda mare retrovizoare de la metrou (aia în care se uită mecanicii să vadă cum opresc trenu și cum urcă și coboară lumea)

2. două tipe gemene la vreo 45 de ani care lucrează la birouri in facultate și încă se mai îmbracă la fel în fiecare zi, se tund și se vopsesc la fel și, evident, sunt mereu împreună când merg undeva. I think they’re married to each other.

3. PSD cu PDL la guvernare, ei cu ei înainte de toate

 

**the parade

What’s freakier than the freakiest

Să vezi 5 (cinci) tipi înșirați pe scaunele din metrou mestecând guma la modul scârbos și sincronizat!

Da, am văzut asta :)

Și dacă tot vorbeam de mestecat gumă și metrou, într-o dimineață era o femeie de vreo 45 de ani sprijinită de ușa de la metrou care citea Rodica Ojog Brașoveanu (măcar nu era click, libertatea, cancan, ring sau compact pe care le citesc toți). Așa, și în fața ei se sprijinea un tip d’ăsta jmeker care molfăia gumă în același mod dezagrabil. Tipa îi tot arunca câte o privire ca până la urmă să îi spună iritată: ”Mama ta nu te-a învățat că nu-i frumos să plescăi?”. Maxilarul inferior face o pauza, apoi tipul cască niște ochi mari, iar în următoarea secundă își reia sfidător procesul de masticație.

Jenant, dar de ce să mă mai mire lipsa de respect?

**the parade

Gluma de seară cu țiganul ardelean

Un fel de deadly combination. Am râs o seară întreaga. Râdeți și voi. O fi țiganu neștiutor de carte, dar e un mare ardelean: îi pica fisa greu de tot (și îl doare rău când îi pică) dar are și o răbdare de fier. Aveți și voi răbdare cu el.