‘I was so much older then, I am younger than that now’. Bob Dylan (II)

E 24 mai și Bob Dylan împlinește 68 de ani. Amânasem deja prea mult continuarea seriei mele muzicale, însă următorul pe listă trebuia să fie Bob Dylan și azi e ziua cea mai potrivită să vorbesc despre el.

Dacă ziceam despre Joan Baez că e responsabilă pentru schimbarea gusturilor mele, despre Bob Dylan pot să spun că e cea mai mare descoperire pe care am făcut-o în materie muzicală. Fiecare cântec pe care îl ascultam era o nouă descoperire. Când reascultam cântecele, de fiecare dată, imaginile, metaforele, limbajul mi se păreau mai puternice, mai sugestive și la fel de inedite. Lui i se datorează atât titlul cât și motto-ul acestui blog.

Simt o rezervă atunci când vorbesc despre Dylan și nu înțeleg tocmai de ce. E imposibil să scrii despre Dylan doar trei paragrafe fără să nu cazi în capcana superficialității. În plus, nu consider că l-am înțeles suficient și mă îndoiesc că cineva chiar a reușit asta. Unii i-au scris enciclopedii cât DEX-ul și acum își spun dylanologi sau dylaniști. Dylan a refuzat mereu să-și explice textele în fața jurnaliștilor sau a aruncat răspunsuri evazive. El nu s-a considerat niciodată nici profet, nici Buda în haine  europene, nici Mesia și nici Salvatorul așa cum l-au numit unii. Dylan a vrut doar să fie poet. Un poet liber. 

 De fapt, pentru mine, Bob Dylan reprezintă modelul artistului liber dacă nu chiar cel al omul liber. Poezia lui nu lasă loc nici unui compromis, iar muzica cu atât mai puțin. Când a vrut să cânte rock, și-a luat chitara electrică pe scenă și a revoltat America întreagă fără să-i pese. Când s-a săturat să protesteze și să ceară în zadar pacea, a recunoscut-o în fața tuturor  și a continuat să cânte iubirea și moravurile. Exasperat de insistența admiratorilor, a refuzat să cânte la Woodstock și în schimb a înregistrat un album de coveruri încât să-și îndepărteze fanii agasanți. Când a crezut în Dumnezeu a afirmat-o cu încredere în muzică. Nu i-a păsat nici că vocea lui nu era cea a lui Sinatra, știa bine de fapt la ce se pricepe. Independent, neobosit, cu adevărat nonconformist, Bob Dylan e la fel de prezent și azi, iar revenirea lui pe prima poziție a topurilor din SUA și Marea Britanie după 30 de ani dovedește că Dylan a rămas în conștiința tuturor. Fără îndoială, Bob Dylan a schimbat muzica și poezia. Multele premii muzicale, nominalizarea la Nobelul pentru literatură și premiul Pulitzer pentru contribuția adusă poeziei americane rămân mărturii reci însă incontestabile. Mărturii reale, însă, rămân poezia și muzica lui.

Nefiind un erudit în materie, afirm totuși că poezia lui Dylan îmi place. Îmi place pentru că Dylan nu urmărește să epateze prin vocabular. Cuvintele poeziei lui sunt simple însă imaginile pe care le crează sunt puternice și originale. Uneori ascultând versurile mă surprinde o imagine, o metaforă și mintea mea începe atunci să o analizeze, iar apoi trebuie să dau cântecul câteva secunde înapoi pentru o auzi din nou. Cred că asta aștept de la orice poezie. Imaginea să mă prindă ca un magnet și să mă facă să revin asupra ei de fiecare dată, să o cercetez și să o pătrund. 

Înșir aici câteva din versurile care și-au făcut singure un sertar în mintea mea:

Then take me disappearin’ through the smoke rings of my mind,
Down the foggy ruins of time, far past the frozen leaves,
The haunted, frightened trees, out to the windy beach,
Far from the twisted reach of crazy sorrow.
Yes, to dance beneath the diamond sky with one hand waving free,
Silhouetted by the sea, circled by the circus sands,
With all memory and fate driven deep beneath the waves,
Let me forget about today until tomorrow. [Mr. Tambourine Man]

I heard the sound of a thunder, it roared out a warnin’, 
Heard the roar of a wave that could drown the whole world, 
Heard one hundred drummers whose hands were a-blazin’, 
Heard ten thousand whisperin’ and nobody listenin’ 
Heard one person starve, I heard many people laughin’, 
Heard the song of a poet who died in the gutter.
And it’s a hard, it’s a hard, it’s a hard rain’s-a-gonna fall. [A Hard Rain's-A-Gonna Fall]

Then she opened up a book of poems
And handed it to me
Written by an Italian poet
From the thirteenth century.
And every one of them words rang true 
And glowed like burnin’ coal 
Pourin’ off of every page 
Like it was written in my soul from me to you. [Tangled up in blue]

We’re just one too many mornings/And a thousand miles behind [One too many mornings]

I hear the ancient footsteps like the motion of the sea 
Sometimes I turn, there’s someone there, other times it’s only me.
I am hanging in the balance of the reality of man 
Like every sparrow falling, like every grain of sand. [Every Grain Of Sand]

Happy Birthday Mr. Dylan!

**the  parade gazin upon the chimes of freedom flashing

Jurnal trist de noapte a muzeelor

Nu am decis să merg cu colegii la Noaptea Muzeelor pentru că era gratis, ci pentru că era noaptea. În timpul săptămânii nu ne-am fi făcut timp să mergem, iar în diminețile de weekend, în general, lumea își găsește altceva de făcut. În plus, mi se părea o idee faină să-ți petreci noaptea în muzee. Însă cu atât am rămas.

 Pe la 8 ne-am întâlnit la Izvor cu gândul să mergem la Muzeul Național de Artă al României, pe care am avut șansa să-l vedem în fugă atunci când am participat la concursul Chasse au trésor francophone (un fel de Amazing race prin București). Ajungând acolo, cred că erau sute de oameni așteptând să intre. Curtea fostului palat regal era plină și oamenii așteptau și în fața porților. Nu am rămas și mai încolo ne-am oprit să ne alimentăm.

Pe la 11 am pornit iar în speranța că lumea să se mai fi risipit. Ajunși în zona Dorobanților sub privirile lungi ale pițipoancelor și bătrâneilor din cafenele, căutăm Muzeul hărților și cărții vechi. Am constatat că toată lumea asta căuta, dar nimeni nu găsea. Până la urmă am abandonat căutările, îndreptându-ne spre Piața Victoriei. O treime din oamenii ce se învârteau pe-acolo semănau izbitor cu australopitecii. Trist, eu care credeam că australopitecii nu au loc în muzeu decât în vitrine… În fine, am vrut să intrăm la Muzeul de geologie, deși nu eram convinși că vrem să vedem pietre. Așa că am spus că mergem la Muzeul Enescu. Ghidați greșit de un polițist (câteodată am așteptări prea mari de la oameni) am ajuns in the middle of nowhere. Așa că ne-am întors la Muzeul de geologie, pentru că era deja ora 1 și noi nu văzusem nici un muzeu. Măcar de am fi putut vedea pietrele, dar nici la alea nu prea aveai acces din cauza australopitecilor și australopitecelor ce se perindau răgând prin muzeu. Să nu mai vorbim de mizeria ce se făcuse la intrare. 

Am găsit până la urmă unde se afla Muzeul George Enescu. Odată intrați am simțit cum ne cuprinde nădușeala, muzeul, evident prea mic, nu făcea față din punctul de vedere al reglării temperaturii. În aula centrală a muzeului am ascultat un sfârșit de concert, care până la urmă a fost punctul culminant al acestei vizite. Muzeul e foarte frumos și merită vizitat cel puțin pentru clădire. 

La întoarcere ne-am întors pe lângă același Muzeu Național de Artă. Tot la fel de multă lume deși era ora două. Doar mizeria din jurul lui era înzecit mai multă. 

Practic, nici nu știu dacă ideea nopții muzeelor este foarte bună. Probabil că s-ar fi putut organiza altfel încât să fie totul mai civilizat, mai accesibil și mai plăcut. Sunt curios dacă în alte țări, evenimentul se petrece la fel. Probabil dacă ar intra mai multe muzee în joc, publicul s-ar mai risipi. Atunci când ai 10 muzee deschise într-o capitală (dintre care jumătate sunt muzee mici) e previzibil că va fi aglomerație la toate. Probabil că ar fi mai bună o săptămână a muzeelor… și mai neprofitabilă, în condițiile în care intrarea e liberă.

Aaa…autobuzele pe care le-a pus la dispoziție RATB-ul au fost pline ochi încât era în zadar să mai încerci să te urci în ele. Dacă ne-am ales cu ceva din toată noaptea asta, a fost un tur nocturn și pe jos al orașului. 

Tristă noapte a muzeelor.

Concluzii: 

1. Noaptea muzeelor nu se merită. Cel puțin nu în București. Mai bine îți faci o dupămasă liberă și te simți bine. 

2. Australopitecii nu ar trebui să fie lăsați în muzee decât în vitrine. Pentru a evita invazia lor în număr periculos de mare, recomand ne-gratuitatea muzeelor în noaptea muzeelor. Tarif redus cel mult. Pentru 5 lei nu moare nimeni și măcar s-ar face o selecție a publicului. 

3. Noaptea muzeelor nu e pentru cei „din provincie”. Practic, în afară de o adresă nu ai avut nimic care să te ghideze spre muzee decât grupurile care mergeau și veneau din diverse locuri. Cred că unele muzee erau greu de găsit și pentru cei din București. 

4. Muzeele din București nu sunt pregătite pentru un aflux mare de vizitatori.

**the parade should visit museums on a regular day

Ionesco de criză

Un fragment din piesa de teatru Victimes du Devoir de Eugène Ionesco potrivit timpurilor noastre. Îmi pare rău, dar nu am avut acces decât la varianta în franceză. Sper să vă amuze și pe voi. 

Intérieur petit-bourgeois. Choubert, assis dans un fauteuil près de la table, lit son journal. Sa femme, Madeleine, sur une chaise, devant la table, raccommode des chaussettes. Un silence.

MADELEINE, s’interrompant dans son travail: Quoi de nouveau dans le journal?

CHOUBERT : Il ne se passe jamais rien. Des comètes, un bouleversement cosmique, quelque part dans l’univers. Presque rien. Des contraventions pour les voisins parce que leurs chiens font des saletés sur le trottoir.

MADELEINE : C’est bien fait. C’est bien embêtant quand on marche dessus.

CHOUBERT : Et pour les gens qui habitent le rez-de-chaussée, ils ouvrent leurs fenêtres le matin, ils voient ça, ça les énerve pour toute la journée.

MADELEINE : Ils sont trop sensibles.

CHOUBERT : C’est la nervosité de l’époque. L’homme moderne a perdu sa sérénité d’autrefois. (Silence.) Ah, il y a aussi un communiqué.

MADELEINE : Quel communiqué ?

CHOUBERT : C’est assez intéressant. L’Administration préconise, pour les habitants des grandes villes, le détachement. C’est, nous dit-on, le seul moyen qui nous reste de remédier à la crise économique, au déséquilibre spirituel  et aux embarras de l’existence.

MADELEINE : Tout le reste a déjà été essayé. Ca n’a rien donné. Ce n’est peut-être la faute de personne.

CHOUBERT : Pour l’instant, l’Administration ne fait encore que recommander amicalement cette solution suprême. Ne soyons pas dupes : nous savons parfaitement que la recommandation tourne toujours en commandement.

MADELEINE : Tu the hâtes toujours de généraliser !

CHOUBERT : Nous savons que les suggestions prennent brusquement figure de règlement, de lois sévères.

MADELEINE : Que veux-tu, mon pauvre ami, la loi est nécessaire, étant nécessaire et indispensable, elle est bonne, et tout ce qui est bon est agréable. Il est, en effet, très agréable d’obéir aux lois, d’être un bon citoyen, de faire son devoir, de posséder une conscience pure !…

CHOUBERT : Oui, Madeleine. Dans le fond, c’est toi qui as raison. La loi a du bon.

MADELEINE : Evidemment

CHOUBERT : Oui, oui. Le renoncement a l’avantage important d’être, à la fois, politique et mystique. Il porte ses fruits sur deux plans.

MADELEINE : Cela permet de faire d’une pierre deux coups.

CHOUBERT : C’est là son intérêt.

MADELEINE : Tu vois ?

CHOUBERT : D’ailleurs je me souviens de mes leçons d’histoire, ce système administratif, le détachement-système, a déjà été expérimenté il y a trois siècles, et puis il y a cinq siècles, il y a aussi dix-neuf siècles, et aussi l’année dernière…

MADELEINE : Rien de nouveau sous le soleil !

CHOUBERT : …avec succès, sur des populations entières, dans les métropoles, dans les campagnes (il se lève), sur des nations, des nations comme la nôtre !

MADELEINE : Assieds-toi.

(Choubert se rassoit)  

**the parade appliquant le détachement-système

Roll over Bach

De mult îmi doream să ascult mai multă muzică clasică și să îi descopăr pe marii compozitori. Am avut câteva încercări de a scoate câte ceva de pe internet, dar pentru că tot ce găseam era în format .flac (pe care nu știu să îl pun pe ipod și e mai complicat de ascultat când nu folosești winamp) am renunțat. Am mai renunțat și pentru că titlurile fișierelor și tagurile erau atât de dezordonate încât habar nu aveai ce asculți. 

Descoperirea mediatecii Institutului francez din București a fost ca descoperirea unei comori. Pe lângă faptul că așa am acces direct la CD-uri originale cu Noir Désir  și Yann Tiersen și Erik Truffaz, am acces și la foarte multă muzică clasică! 

Așa am ajuns să am un weekend în care n-am ascultat decât suitele pentru violoncel ale lui Bach mă gândesc cum să fac să ajung mâine din nou pe-acolo ca să îmi iau seria concertelor brandenburgice care sunt absolut mind-blowing!

Suita pentru violoncel neacompaniat nr.1 în Sol major (1-3/6)

Concertul Brandenburgic nr. 2 în Fa major (2-3/3)

** the parade driven crazy by baroque

Tiersen reprise

Asta e un fel de pauză publicitară până revin cu ceva mai consistent.

Sper să vă fascineze şi pe voi Yann Tiersen precum mă hipnotizează pe mine.

 

**the parade in so much stress, boredom and tireness

Goodbye, Lenin, goudbaille!

 Prima oară când am văzut că Yann Tiersen a compus muzica pentru filmul Goodbye Lenin mi-a trecut prin cap să mă întreb de unde ştie un francez (mare francez oricum cu Yann şi Tiersen în buletin..dar îl cheamă şi Guillaume..eh that saved  the day!) deci de unde ştie un francez cum e să îi spui goodbye lui Lenin…de unde să existe un spirit autentic revoluţionar anti-comunist într-un francez? Oare poate într-adevăr să ştie şi chiar mai mult, să exprime aşa ceva în muzică? Admiţând că nu, atunci un demers de genu’ Goodbye Lenin n-ar deveni doar un simulacru fad şi comun care s-ar putea numi mai mult Goudbaille Lenin?
De fapt de ce mă prefac eu că ştiu ce înseamnă să spui adio lui Lenin sau oricărui demn urmaş de-al lui pe linie ideologică? Nu ştiu de fapt nimic de asta şi faptul că m-am născut într-o ţară care i-a zis Goodbye unui lenin şi a dat de bunică-sa (aluzie …a se citi I.I.) nu mi-ar da niciun drept să mă dau eu deştept că aş putea avea habar de asta…

În orice caz, francezu a făcut ce a făcut şi m-a convins că el trebuie să ştie mai bine decât mine cum e să-ţi iei rămas bun de la Lenin. Cântecul începe într-o notă sinistră ca după primul minut toată tensiunea să înceapă să se adune; te cuprinde şi te trage ca un cârlig prin tot cântecul. E ca şi cum i-ai trăi clipele într-un rollercoaster (montagne russe) şi atunci când crezi că ai scăpat de ce era mai intens dai de următoarea cădere. Inerţia o simţi mereu inspirată de insistenţa pianului. Cântecul adună şi adună tensiune şi izbucneşte cu prospeţime atunci când crezi că ar urma fie climaxul, fie deznodământul. Finalul aduce o notă proaspătă şi deşi încă tensionată, atmosfera îţi lasă bucuria de a trage aer în piept. La sfârşit mi-a atras atenţia  o scârţâială neglijentă de coarde… să însemne oare ceva?

Aşa trebuie să fi fost să-i spui goodbye lui Lenin…dar ce ştiu eu…şi poate că n-aş fi simţit toate astea dacă undeva în adâncurile mele genetice n-ar exista o urmă rătăcită de spirit anti-leninist…

Ascultaţi melodia aici pentru că n-am reuşit să îmi pun playeru de trilulilu pe blog…

http://www.trilulilu.ro/deportee/691d81870a3328

 

**the parade closing his eyes and feeling the vibe

Benzi desenate la Angoulême

Am vorbit prea mult de politică în ultima vreme așa că m-am hotărât să vă spun de Festivalul Internațional de Benzi Desenate de la Angoulême din Franța. 

Îmi aduc aminte cu câtă aviditate citeam revistele de benzi desenate când eram copil. Și acum mai am colecția de Mickey Mouse. Apoi trecusem la Pif . La un moment dat îmi luasem prin intermediul profesorului de engleză  un număr din Star Trek în engleză. Eram atât de mândru de cât de frumoasă era cartea aia de benzi desenate!! Apoi îmi luase mama un numar din X-man. Oh boy, oh boy! Seria Mickey Mouse a rămas preferata mea oricum. Niciodată nu m-am prea omorât după “*****-mani” din-ăștia supranaturali, eroi de gen Batman, Superman sau Spiderman…da, recunosc, mi-a plăcut mult Captain Planet…dar numai el.

În România benzile desenate nu cred că au fost vreodată foarte populare. Astăzi, rar vezi o revistă de benzi desenate pe rafturile din chioșcurile de ziare. Nici măcar de reviste de manga nu prea am cunoștință să existe, măcar că fenomenul e tare la modă. Cât despre satira politică transpusă în benzi desenate nici nu poate fi vorba. Genul ăsta de umor încă prinde bine în Franța și cred că s-ar putea introduce și la noi, că subiecte sunt grămadă…Probabil că se crede că nu ar prinde…sau poate că nu există cine să facă așa ceva. I-aș vedea pe cei de la Cațavencu lansând un astfel de proiect. Dacă mă duc în Franța o să pun mâna pe o revistă din-asta muahahahaa. Era să uit. La București mai apare ziarul Aoleu care e desenat de mână în totalitate și cuprinde și benzi desenate chiar faine Thumbs up pentru echipa Aoleu.

În Franța benzile desenate sunt de mult un fenomen. Așa se justifică și cea de-a 36-a ediție a Festivalului Internațional de la Angoulême. Programul a cuprins expoziții, conferințe, întâlniri cu autorii de benzi desenate, spectacole, iar fenomenului Manga i-a fost dedicată o secțiune specială în cadrul festivalului. 

Festivalul are și rolul de a acorda premii și distincții celor mai buni desenatori. Există mai multe secțiuni (Patrimoniu, BD Alternativ etc.). Marele câștigător de anul acesta este Blutch (Christian Hincker) pentru partea a doua din “Le Petit Christian”. Dacă în prima parte a seriei povestea desenată urmărește copilăria lui Christian, un băiat din Alsacia în anii 70 care își implică eroii de benzi desentate în viața de zi cu zi, în partea a doua avem de a face cu frământările acestuia din adolescență. 

 

 **the parade and comics nostalgia