‘I was so much older then, I am younger than that now’. Bob Dylan (II)

E 24 mai și Bob Dylan împlinește 68 de ani. Amânasem deja prea mult continuarea seriei mele muzicale, însă următorul pe listă trebuia să fie Bob Dylan și azi e ziua cea mai potrivită să vorbesc despre el.

Dacă ziceam despre Joan Baez că e responsabilă pentru schimbarea gusturilor mele, despre Bob Dylan pot să spun că e cea mai mare descoperire pe care am făcut-o în materie muzicală. Fiecare cântec pe care îl ascultam era o nouă descoperire. Când reascultam cântecele, de fiecare dată, imaginile, metaforele, limbajul mi se păreau mai puternice, mai sugestive și la fel de inedite. Lui i se datorează atât titlul cât și motto-ul acestui blog.

Simt o rezervă atunci când vorbesc despre Dylan și nu înțeleg tocmai de ce. E imposibil să scrii despre Dylan doar trei paragrafe fără să nu cazi în capcana superficialității. În plus, nu consider că l-am înțeles suficient și mă îndoiesc că cineva chiar a reușit asta. Unii i-au scris enciclopedii cât DEX-ul și acum își spun dylanologi sau dylaniști. Dylan a refuzat mereu să-și explice textele în fața jurnaliștilor sau a aruncat răspunsuri evazive. El nu s-a considerat niciodată nici profet, nici Buda în haine  europene, nici Mesia și nici Salvatorul așa cum l-au numit unii. Dylan a vrut doar să fie poet. Un poet liber. 

 De fapt, pentru mine, Bob Dylan reprezintă modelul artistului liber dacă nu chiar cel al omul liber. Poezia lui nu lasă loc nici unui compromis, iar muzica cu atât mai puțin. Când a vrut să cânte rock, și-a luat chitara electrică pe scenă și a revoltat America întreagă fără să-i pese. Când s-a săturat să protesteze și să ceară în zadar pacea, a recunoscut-o în fața tuturor  și a continuat să cânte iubirea și moravurile. Exasperat de insistența admiratorilor, a refuzat să cânte la Woodstock și în schimb a înregistrat un album de coveruri încât să-și îndepărteze fanii agasanți. Când a crezut în Dumnezeu a afirmat-o cu încredere în muzică. Nu i-a păsat nici că vocea lui nu era cea a lui Sinatra, știa bine de fapt la ce se pricepe. Independent, neobosit, cu adevărat nonconformist, Bob Dylan e la fel de prezent și azi, iar revenirea lui pe prima poziție a topurilor din SUA și Marea Britanie după 30 de ani dovedește că Dylan a rămas în conștiința tuturor. Fără îndoială, Bob Dylan a schimbat muzica și poezia. Multele premii muzicale, nominalizarea la Nobelul pentru literatură și premiul Pulitzer pentru contribuția adusă poeziei americane rămân mărturii reci însă incontestabile. Mărturii reale, însă, rămân poezia și muzica lui.

Nefiind un erudit în materie, afirm totuși că poezia lui Dylan îmi place. Îmi place pentru că Dylan nu urmărește să epateze prin vocabular. Cuvintele poeziei lui sunt simple însă imaginile pe care le crează sunt puternice și originale. Uneori ascultând versurile mă surprinde o imagine, o metaforă și mintea mea începe atunci să o analizeze, iar apoi trebuie să dau cântecul câteva secunde înapoi pentru o auzi din nou. Cred că asta aștept de la orice poezie. Imaginea să mă prindă ca un magnet și să mă facă să revin asupra ei de fiecare dată, să o cercetez și să o pătrund. 

Înșir aici câteva din versurile care și-au făcut singure un sertar în mintea mea:

Then take me disappearin’ through the smoke rings of my mind,
Down the foggy ruins of time, far past the frozen leaves,
The haunted, frightened trees, out to the windy beach,
Far from the twisted reach of crazy sorrow.
Yes, to dance beneath the diamond sky with one hand waving free,
Silhouetted by the sea, circled by the circus sands,
With all memory and fate driven deep beneath the waves,
Let me forget about today until tomorrow. [Mr. Tambourine Man]

I heard the sound of a thunder, it roared out a warnin’, 
Heard the roar of a wave that could drown the whole world, 
Heard one hundred drummers whose hands were a-blazin’, 
Heard ten thousand whisperin’ and nobody listenin’ 
Heard one person starve, I heard many people laughin’, 
Heard the song of a poet who died in the gutter.
And it’s a hard, it’s a hard, it’s a hard rain’s-a-gonna fall. [A Hard Rain's-A-Gonna Fall]

Then she opened up a book of poems
And handed it to me
Written by an Italian poet
From the thirteenth century.
And every one of them words rang true 
And glowed like burnin’ coal 
Pourin’ off of every page 
Like it was written in my soul from me to you. [Tangled up in blue]

We’re just one too many mornings/And a thousand miles behind [One too many mornings]

I hear the ancient footsteps like the motion of the sea 
Sometimes I turn, there’s someone there, other times it’s only me.
I am hanging in the balance of the reality of man 
Like every sparrow falling, like every grain of sand. [Every Grain Of Sand]

Happy Birthday Mr. Dylan!

**the  parade gazin upon the chimes of freedom flashing