Send – wait – receive

 

Azi vă propun un site!  

Eram la cafea pe scările facultății și mi-a fost dat să aflu de siteul de care urmează să vă spun. Nici n-a terminat prietena respectivă să-mi spună tot ce trebuia să știu despre el că m-am entuziasmat!

E vorba despre  www.postcrossing.com

Filozofia e simplă. 

1) Te înregistrezi pe site unde îți vei da adresa de-acasă sau cea de unde stai mai mult.

2) Îl rogi pe măria sa calculatorul să îți aleagă din baza lui de date una sau mai multe adrese la care tu va trebui să trimiți o vedere, o carte poștală. Atunci când vezi adresa, vezi și ce îi place persoanei respective, te orientezi pe loc. Mai ai un cod pe care ți-l dă ordinatorul și pe care trebuie să îl treci neapărat pe postcard. 

3) Te duci la poștă și trimiți, iar apoi aștepți, aștepți, aștepți.

4) Odată ce persoana căreia i-ai trimis a primit scrisoarea ta, va introduce codul de pe cartea poștală pe site, confirmând primirea.

5) Adresa ta intră în joc și va fi dată altui utilizator, nu celui căruia i-ai trimis!  

6) Aștepți aștepți aștepți

7) În final, te trezești cu cărți poștale din toată lumea.

Aaa și aritmetica e asta: cu cât mai multe vederi trimiți, cu atât mai des îți este dată adresa altui utilizator.

Sper că v-am stârnit interesul!

Eu m-am înscris și mâine trimit cărți poștale în: SUA, Finlanda, Germania, Rusia și Malaezia. 

Wish me luck!

Plouă.

În seara asta am ieșit desculț pe balcon cu o ceașcă de ceai între mâini să văd cum plouă.

Nici n-aș fi știut că ploua dacă nu îmi atrăgea atenția lumina nesigură ce intra în cameră. Ascunsă după un copac aplecat de vânt, lampa de pe alee era ca o lumânare ce pâlpâie. Ploua ca primăvara. Nu se auzea decât vântul, ploaia și tramvaile cum se rostogoleau pe șine. Îmi place în București că mai tot timpul bate vântul. Mă binedispune. Îmi place și ploaia, și primăvara…și tramvaiele deși numai Dumnezeu știe cum reușesc să meargă pe șinele alea strâmbe.

 

**the parade under the spring rain can write short un-political blogs too

Dude, crini, gigi, bame și băsești

Avem încă un an electoral, de parcă nu ne-am fi săturat deja. De vreo 3 ani încoace nu ne lasă ăștia în pace și suntem tot într-un proces de sondare, dezbatere, afișare, țigăneală și în sfârșit de tipărire și ștampilare de bolentine.

Mâine, poimâine ne trezim că mergem la europarlamentare. Eh,  mare fâs. Oricum parlamentul european e un in-competent. Adică n-are competențe, să nu se înțeleagă altceva. Mai asistă el pe ici pe colo, votează bugetul și cam atât. Ah…stai..am zis că votează bugetul? Super! Atunci chiar avem pe cine să trimitem. Becali știe să facă bani ca nimeni altul și tânăra domniță Băsescu se pricepe să-i cheltuie. Mă și mir că nu s-au gândit să meargă în tandem la alegeri. Din două mișcări ne-am scăpat de alegerile astea la care doar numele le dă importanță. 

Dar ce se vede în depărtare? O mare ceată de prezidențiabili, generali de imagine, legiuni de campanie și batalioane de lipitori de afișe,  toți se sfătuiesc cum la toamnă s-o pună de-o bătălie. Băsescu, căpitan de cursă lungă, cred că mai vrea să se mai dea o tură cu șalupa (mă amuză cuvântul). De 5 ani la cârma Titanicului românesc, caută cu lumânarea ice-bergul și face ce face și nu-l nimerește. Oricum toți călătorii simt cum barca bravului marinar intră încet încet la apă. De partea cealaltă piratul de Geoană își scoate sabia de plastic și amenințător taie frunze la câini. Atât de tare îl orbește peticul de pe ochi încât nici nu vede gafele pe care le face. Probabil că la celălat ochi are cataractă, nu știu sincer că v-aș informa, pe cuvânt. 

Din linia a doua, a treia și așa mai departe se ridică însă alții cu sânge albăstrui. Unul este crinul, simbol de monarhie și liberal în viziune ce vrea să atace dur turul doi de ștampilare. Iar apoi, cireașa de pe tort …este…ați ghicit, o dudă! Duda noastră, deși nu-i crin, se pretinde de viță nobilă. Până acum am văzut doar o dudă fiartă cu un discurs moale, de prinț prin pădure ațipit. Poate poate până în toamnă s-o mai coace duda noastră și o deveni mai suculentă. 

Da’ faza tare-i alta, toți se întreabă care-i mai Obama decât celălalt. Stai puțin…o bama – o bamă? Chiar avem și bame după toți crinii și dudele?!

 

**the parade in all the useless voting business

Basarabia cui?

De când au început tensiunile și de-o parte și de alta a graniței de pe Prut am avut parte de o serie de gânduri și sentimente contradictorii. 

Având colegi moldoveni, am avut ocazia să aflu cam care era starea de spirit acolo înainte de alegeri. Ce am aflat e că Voronin și comuniștii sunt încă susținuți de o parte a populației, cam aceeași parte care e nostalgică după comunism și aici. Oamenii în vârstă, care sunt (și acolo) o masă de alegători foarte ușor de mobilizat îi susțin pe comuniști. E normal ca tinerii să fie cei care vor schimbarea. Ceea ce m-a mirat pe mine, însă, a fost disproporția procentelor obținute de partide în urma alegerilor. Mă așteptam ca liberalii să fie mai puternici, dar se pare că voturile pentru opoziție s-au dispersat între cele trei partide. Sau alegerile au fost falsificate. Probabil, dar totul trebuie dovedit până la urmă. 

Apoi mi-am pus o serie de întrebări legată de agitația de la noi. Basarabia pământ românesc? Undeva în istorie, da – cu siguranță , dar în condițiile de acum cred că rămâne un ideal frumos și cam atât. Deși mi se pare grozav că încă mai există spirit de revoltă și voință comună, privind cu detașare situația, constat că azi sunt prea multe lucruri care fac imposibilă o unire reală. 

România, bătută de soartă și ea, e oricum cu mult în fața Moldovei din multe puncte de vedere. Doar faptul că suntem membri NATO și UE e o piedică în calea unei uniri. Nici un alt stat participant în alianțele astea n-ar accepta ca mâine România să ia în cârcă toate problemele pe care le are Moldova. O unire în contextul actual, din punct de vedere economic, nu ar fi un câștig nici pentru noi nici pentru moldoveni. Evident, moldovenii vor fi cei care vor trebui să se adapteze economiei și normelor noastre. Nu cred că moldoveanului i-ar conveni să plătească impozite și taxe la fel ca un român. Diferențele dintre venituri sunt foarte mari. Apoi din cauza altor astfel de rigori și a concurenței, cred că economia moldovenească, în ansamblu, nu va face față.

Apoi mă întreb dacă moldovenii și românii chiar vor unirea. E clar că cei pro-unire sunt mai vocali, asta pentru că vor să schimbe ceva. Cei contra nu se văd în pericol și nu protestează, dar mă tem că sunt destul de mulți. Moldovenii pe care i-am cunoscut mi-au spus că sunt destui în Moldova care nu îi plac deloc pe români. Reciproc, și în România sunt destui care nu îi plac pe moldoveni. Dacă îi întrebi acum de ce, răspunsul va fi unul plin de stereotipuri binecunoscute ce nu ne mai surprind de mult. Dacă într-adevăr s-ar pune problema unirii, sunt convins că oamenii ar avea o poziție ceva mai ponderată. Nu s-ar mai gândi la caracterul moldoveanului/românului ci la situația în ansamblu, va gândi pragmatic: mie ce îmi iese din chestia asta? Din păcate, nu cred că sentimentul național e atât de puternic de-o parte și de alta a Prutului (încep să detest formularea asta) încât spiritul pragmatic-individualist să nu se impună în final și majoritatea populației din ambele state să își dea seama că nu poți mânca naționalism prăjit  cu unire la micul dejun. 

Și dacă tot se vorbește zilele astea de unire am încercat să îmi inchipui în ce context s-ar putea produce un astfel de eveniment istoric. Categoric primul pas ar fi înlăturarea comuniștilor și îndepărtarea de Rusia (Rusia-i ca și o râie te mănâncă și-n…..). Nu cred că instaurarea unui guvernământ democratic va aduce instantaneu fericirea în Moldova. Să ne aducem aminte de meandrele tranziției noastre. Acest nou regim, să presupunem pro-românesc, ar putea primi un sprijin pentru dezvoltare din partea statului român, Uniunii Europene etc . Odată ce Moldova ar ajunge la un nivel acceptabil ar trebui să se pună problema unui referendum pentru o eventuală formă de unire. Doar așa s-ar putea vedea dacă într-adevăr cele două populații își doresc lucrurul ăsta. S-ar putea ca în urma progresului de care vorbeam, moldovenii să se umfle în pene și să refuze, iar românii să înceapă să își arate dezinteresul pentru o asemenea chestiune. Oricum, nici acum nu mi se pare cert faptul că românii și moldovenii ar dori să se unească. Mai mult, dacă datele problemei s-ar schimba, incertitudinea mea ar deveni și mai reală.

Mi-e la fel de greu să cred că schimbarea din Moldova nu va aduce aceleași probleme pe care le-a avut și le are România. Corupția, îmbogățiții peste noapte, sărăcia, lipsa de bani, ruinarea industriei, dezinteresul vor fi probleme cu care Moldova se va confrunta pentru mult timp după ce o schimbare de regim se va produce. De aceea cred că ne rămâne mult de așteptat până Republica Moldova va intra în rând cu lumea.

În contextul unei posibile uniri cu Moldova ne-am putea gândi și la federalizarea statului român. Deși Constituția interzice modificarea caracterului unitar al României, într-un astfel de context istoric Constituția ar putea fi schimbată radical fără  probleme. Altfel spus, nu cred că e obligatoriu ca de pe o zi pe alta Moldova să fie condusă direct de la București, ci și-ar putea păstra un grad destul de mare de autonomie astfel încât Chișinăul să poată administra independent resursele unei eventuale provincii moldovenești. Chiar și în varianta asta, o unire acum nu îmi pare deloc realizabilă.

Aproape uitasem că totul pornește de la premisa căderii regimului comunist. Când oare? 

 

**the parade in blue yellow and red

Vocea care mi-a luat sufletul de mână și mi l-a dus departe – Joan Baez (I)

Am să încep seria de notițe cu Joan Baez, pe de-o parte pentru că mă simt vinovat că pe 9 ianuarie nu am fost în stare decât să dau un copy paste nesimțit de pe Rolling Stone magazine  și apoi pentru că Joan Baez e responsabilă pentru schimbarea destul de radicală a gusturilor mele muzicale de acum vreo 2 ani și jumătate.

De Joan Baez am dat din întâmplare. Nu mi-a recomandat-o nimeni, nici măcar numele nu îmi era cunoscut. Eram curios să aflu mai multe despre hippies, Woodstock și am început să downloadez niște muzică de-atunci. Primele cântece pe care le-am auzit de la Joan Baez au fost Blessed Are și Diamonds and Rust.  

Una din primele melodii de la Joan Baez care mi-au plăcut

Ce te impresionează cel mai mult atunci când asculți prima oară Baez e vocea puternică, bogată, apoi e vibratoul insistent și interpretarea  intensă. Baez a fost mai mult o interpretă decât o cant-autoare. A avut niște încercări de a-și scrie cântecele, dar nu au fost niște realizări sclipitoare. Nici măcar Diamonds and Rust, melodia ei cea mai cunoscută scrisă de ea, nu e o realizare poetică, cred eu.

De multe ori am zis că Baez a avut exact ce i-a lipsit lui Bob Dylan: vocea. Câteodată mă gândesc  ce bine e că Baez a înregistrat mai toate cântecele bune din prima parte a carierei lui Dylan!  E ceva în vocea lui Joan Baez ce nu cred că pot să pătrund. E puternică, acută, penetrantă, prezentă, conștientă, vie. Cred că la Baez și cel mai optimist cântec e puțin tragic. E atât de bună când interpretează balade tragice, triste încât atunci când a încercat să cânte și altceva mi-a lăsat impresia de a nu fi credibilă.

Ascultând mai tot ce a înregistrat lady Baez am ajuns să mai constat că uneori tragismul combinat cu vocea foarte acută pot părea supărătoare sau artificiale, dar am simțit asta doar în câteva cazuri izolate și mai ales la începutul carierei când încerca probabil să își forțeze limitele și să-și găsească o manieră de interpretare proprie. Uneori am simțit că interpretarea ei e foarte matematică, tehnică, calculată cum ar fi notele vibrate și întrerupte brusc în Blessed are de mai sus. Baez a impresionat și prin tehnica sa de chitară chiar dacă mulți s-au descurcat să cânte folk fără să își înnoade degetele pe tastele chitarei.

Pentru că vorbeam de vocea ei, aș mai vrea să adaug un motiv pentru care îmi place în mod deosebit. Nu m-au impresionat niciodată recordurile de octave ael cântăreților. Consider că degeaba poți să cânți pe mai multe octave decât are pianul dacă vocea ta nu-i încântă pe cei ce te ascultă. În general problema pe care o au cântărețele astea de zeci de clape e că sunt prea dulci și pompoase. Sunt ca niște prăjituri grețoase.  Aproape că ajungi să faci diabet dacă le asculți trilurile. Baez, în schimb, nu mi s-a părut niciodată siropoasă (cu cele 3 sau 4 octave și jumătate, depinde de sursă). Mi s-a părut, în ciuda trilurilor, fie tragică exprimând durere fie vie, prezentă, hotărâtă. 

Anii 80 pentru ea au fost la fel de obscuri și de slabi ca producție muzicală  ca pentru mai toți artiștii din generația ei. Cultura hippie murise sau se transformase în pretext de afaceri și comerț, iar lumea o lua spre o altă direcție. Și Baez ca mulți alții au încercat să se adapteze introducând instrumentație nouă, sound diferit, dar succesul, evident, nu a mai fost același. Spre deosebire de Dylan a cărui popularitate scăzuse serios în anii 80, Baez a reușit să păstreze un echilibru prin sinceritate, revenind în forță la începutul anilor ’90.

Astăzi, după 50 de ani e carieră, Baez e la fel de prezentă. Am constat că mulți tineri o admiră mai mult pentru muzica pe care o cântă din 90 încoace decât pentru cea din anii 60. Fidelă muzicii folk de-a lungul întregii sale cariere, azi, Joan înregistrează cântecele folk ale unor artiști tineri mai puțin cunoscuți. Vocea ei a rămas unică metamorfozându-se în timp. Doar sinceritatea din vocea ei mai amintește Joan cea de acum 50 de ani. La 68 de ani, vocea lui Joan Baez e mai tragică, mai vibrantă și mai pătrunzătoare ca niciodată chiar dacă și-a pierdut din notele acute și din intensitatea frapantă de altă dată.

Joan Baez este vocea în care am crezut, vocea care mi-a luat sufletul de mână și mi l-a dus departe. Prin ea mi-am dat seama ce înseamnă sinceritatea, simplitatea și crezul în muzică. 

Joan Baez în 2009

 

**the parade on the banks of the Ohio

Intro

Mi-am pus în gând să scriu o serie de notițe, căci nu vreau să le spun articole și nici bloguri, despre muzica pe care o ascult, despre artiștii care m-au influențat în încercarea de a-mi răscoli și de a-mi explica sentimentele pentru muzica și personalitatea lor. Apoi, aș vrea să vă introduc și pe voi muzicii lor.

 Nu urmăresc să vă spun ce au făcut ei în viața și cariera lor, pentru asta există wikipedia, ci mai de grabă vreau să redau în cuvinte ceea ce cred eu despre ei, cu ce m-au impresionat, ce nu îmi place și ce mai cred eu că merită menționat. Departe de mine gândul de a scrie recenzii sau critică muzicală. Rămân la nivelul de părere umilă bună de postat pe blog. 

Partea I, soon to come

 

**the parade on long term projects

Fri wili sau gigi (sau nu)

Luni dimineață. Aproape că îmi venea să stau acasă, dar mi-am dat seama că mi-e prea drag cursul de administrativ. La școală pe la colțuri se auzea: Mă azi se judecă recursu lu Becali, mergem?; Nu știi la ce oră e recursul? hahaha…ai văzut faza cu Gigi?. Dacă rămânea la colțuri era ok, dar și pe profi i-a cam cuprins febra mascaradei ăsteia. Am ajuns să discutăm pe tema asta și la curs și în pauză și peste tot.

Plecând devreme am zis că îmi permit să vin pe jos până la reședința din Dristor. 

Cu muzica în urechi străbăteam nesfârșitul bulevard Unirii și ca un miraj îmi dau seama că în sfârșit se lucrează la ruina ce peste vreo doi ani jumate, zic ei, se va transforma în Biblioteca Națională. Clădirea lăsată în paragină după `89 e ca o soră mai mică a Casei Radio, dar care va avea un viitor mai nobil decât cea din urmă, sper! Niciodată nu se știe când se vor hotărî să facă și din asta mall. 

Peste drum, puhoi de lume pestriță! Evident că nu căscau gura la excavatoarele de la Bibliotecă ci erau ațintiți spre odioasa clădire a Tribunalului. Adunarea cu pancarte nu era foarte agitată, dar pe semne situația Patronului îi neliniștea cumplit. Televiziunile flancau tot bulevardul. Lângă bibliotecă am remarcat echipa Fabrica de la Realitatea…m-a șocat tanti prezentatoarea, aflată ca restul echipei în pauză de țigară, pentru că avea un ditamai stratul de machiaj pe ea. Pițipoanca de companie n-are atâta tencuială câtă avea madama asta. Și pun pariu că nici cocalaru de trafic n-a avut în BMW-ul lui vreodată una la fel de feștită. (a fești = reg. a vopsi). Încercând să scap de șocul vizual, mă îndepărtez, dar la prima intersecție dintr-o mașină își scoate unul cu agilitate capul și urlă la mine: ce fac  ăștia aicea, bă, îl eliberează pă Gigi? Profitând de faptul că aveam căștile în urechi m-am făcut că nu-l aud și am mers mai departe. 

Ajuns acasă, dau drumul la televizor și evident că tot Tribunalul îl văd! Acum văd și eu că lumea avea scris Free Gigi pe tricouri și pe pancarte. Penibil…mai are rost să spun? Vreo câteva mâini de oameni  veniți ori de la meci ori de la rumegat semințe prin Rahova se agitau ca primatele pe scările tribunalului încercând disperat să le arate tuturor că Gigi mast bi fri! Nota bene: aveau tricouri pe care scria Free Gigi cu bandă izolatoare neagră (haha).

În studio, discuții elevate.

‘Deci dom’ne oamenii ăia de fapt militează pentru legalizarea marijuanei acolo! Deci de fapt gigi în argoul lor e un fel de a zice joint! Deci gigi nu e Gigi și Gigi nu e gigi, înțelegeți? ‘   –  în timpul ăsta eu mă gândeam la Free Willie..sau fri uili

De ce ziua mea a început cu Becali, a contiuat cu Becali și se sfârșește cu Becali?

Din cauza mass media! Dacă ei nu ar fi făcut din clovnul de Gigi un personaj, o vedetă, ar fi avut parte de un proces normal. Nu ar mai fi fost nici teatrul ieftin de la reținere, nu s-ar mai fi discutat de greșeli de procedură atât,  nu ar mai fi avut parte nici de o mascaradă în fața tribunalului și așa mai departe. În fapt, tipul ăsta ar fi putut avea un proces ca multe altele în care multe vicii de procedură sunt trecute cu vederea sau sunt rezolvate normal pe calea prevăzută de lege, fără Ferentari și Rahova la poarta tribunalului. 

Apoi ca student la drept, mă întreb eu cum aș lucra dacă aș fi în locul judecătorilor din complet?  Mai poți vorbi de independență când la poartă te așteaptă puhoiul revoluționar? 

Până la urmă din toată afacerea asta, deși nici măcar intriga nu se cunoaște, deznodământul e unul clar, Gigi câștigă și justiția pierde. Dacă Gigi e eliberat e clar de ce el e singurul câștigat. Dacă Gigi rămâne în arest o să se transforme într-un erou pentru toți rumegătorii de semințe care acum îi cer eliberarea, iar sistemul judiciar va fi în continuare arătat cu degetul. 

**the parade on his way back home on a monday morning

powered by Bla[g]