Ex propriis sensibus

A trecut 1989 şi-or mai fi trecut vreo 20 de ani de atunci şi multe s-or fi schimbat şi mai multe nu, încă nu – prefer să spun, nu de alta, dar să nu intrăm în depresie prea curând şi pentru că vreau să sugerez că o atitudine detaşată nu e doar necesară ci şi benefică.

Guverne au fost vreo câteva până acum aşa încât situaţia de azi nu poate fi decât rezultatul lor comun.  Toate la un moment dat au vrut să schimbe situaţia lăsată în urmă de comunism şi trebuie admis că destule schimbări s-au produs şi România, cel puţin formal, nu mai e ce era în 89. Asta e o veste bună. Vestea proastă e că pentru multe alte domenii  nu s-a bătut fierul cât a fost cald şi asta sare în ochi mai ales atunci când aducem în discuţie arhitectura. Poate că aş greşi să spun că situaţia arhitecturii din România nu a fost cuprinsă în planurile guvernelor însă rezultatele azi fie nu sunt fie sunt, dar în defavoarea esteticului.

Poate că una din priorităţile pe care ţara trebuia să o aibă după revoluţie era să îşi schimbe imaginea, în sensul cel mai concret al noţiunii. O ţară se vinde prin imaginea ei adică şi prin arhitectura. Atunci când spui Italia te gândeşti la ruinele romane şi apoi la toate casele în stil mediteranean ce umplu dealurile, când spui Franţa nu spui doar turnul Eiffel, dar şi Notre Dame şi apoi centrul  ce urmăreşte evoluţia arhitecturii din secolul XV până în prezent.  Poate că n-am fost noi românii cei mai înzestraţi de istorie cu monumente fascinante pentru ochiul turistului de McDonaldsuri nici înainte de comunişti, iar apoi ăştia au mai agravat puţin situaţia. Oare nu puteam face ceva imediat după revoluţie pentru asta?

Deci să facem un exerciţiu de imaginaţie … suntem la puţin timp după 1989 când lucrurile începeau să se aşeze, graniţe deschise pentru toţi şi toate. Vin turiştii. Ce ne facem? Trebuie să le arătăm ceva… şi de obicei turiştilor li se arată clădiri că doar ce Dumnezeu altceva să le arăti.

OK…Transilvania scapă cum scapă că s-au ocupat ungurii şi saşii de ea. În Moldova rătăcite pe dealuri rămân nişte căsuţe vechi cu vârf de biserică, cică ar fi mănăstiri, merg şi alea pentru cei de-a dreptul fascinaţi de bizantinisme. Păcat că goticul ne-a cam luat-o înainte cu spectaculosul.

Dar, rămâne capitala. What to do? What to do? Drept simbol ne-a rămas Casa Poporului. Da, dar o urâm…cică ar urî-o cam toţi. A stricat Ceauşescu Bucureştiul, a chinuit oamenii pe şantiere, a consumat marmura ţării, chestii, socoteli..pe de-asupra cică ar fi şi o oroare arhitecturală. Nu mă pronunţ…e clar totuşi că avem rezerve în privinţa ei.  Abătându-mă puţin de la subiect, părerea mea e că degeaba ne jelim, e a noastră, e chiar a Poporului şi dacă nu ştim să ne-o vindem aşa cum e, păcat că ne-a făcut-o Ceauşescu. NEXT – unde mergem, păi pe-aproape e Cercul Militar.. faină clădire, dar un cerc militar nu încălzeşte pe nimeni. Universitatea… gri, ternă. Ateneul  - frumos într-adevăr dar îţi trebuie turişti prea culţi ca să-l aprecieze la subtilitatea cu care se prezintă. Arcul de triumf… onorabilă intenţie, dar ne-au luat-o iar înainte francezii că al lor e mai mare. Asta este, 1-0 pentru Franţa. Centrul vechi săracul e puţin cam bombardat, cam murdar şi mai rişti să auzi şi vreo manea din clădirile cele mai vechi în care îţi puteai închipui că doar un artist poate locui… doar Banca Naţională, mai nou renovată le-ar putea părea frumoasă, pe lângă ar mai fi şi casa CEC şi muzeul de istorie dar parcă nu orice turist şi-ar căsca ochii la aşa ceva. Le-ai mai povesti de Micul Paris,de epoca interbelică, dar culmea realizezi că şi clădirile alea sunt cam gri. Palatul telefoanelor e totuşi e alb şi cică ar fi fost făcut pe sistem de zgârie nori american..dar când te uiţi la Empire state building parcă te lasă rece cele 6 etaje sau câte o avea al nostru…

Au mai venit dn 89 încoace şi bijniţarii din străinătăţuri şi marile antreprize învârtitoare de bani. Şi când au vrut distinşii să-şi facă sedii, noi ne-am entuziasmat repede că aduc clădiri de sticlă înalte cum au americanii şi japonejii,  care vor schimba faţa oraşelor noastre. Pe unii i-au mai entuziasmat şi satisfacerea intereselor materiale (ahem…). Din entuziasmul ăsta mai necontrolat aşa, am ajuns să avem clădiri cică moderne trântite pe oriunde. De fapt totul s-a făcut cu jumătăţi de măsură sau cu sferturi. Nici mari nu sunt  să te poţi căsca la cer şi clădirea să nu se termine şi nici minunate. Ne-am ales cu nişte clădiri comune de sticlă la fel cum erau celelalte, comune dar din beton.

Lucurile nu par încă să se schimb. De exemplu, demolăm Lia Manoliu şi facem stadion nou. Faină idee. Dar în loc să facem ceva wow să meargă lumea să îi facă poze şi să zică, ăsta-i mai tare decât cuibul olimpic al chinezilor, noi facem  o copie după stadionul din Frankfurt… Apoi cică tocmai madam Z. Hadid şi compania s-au gândit la un ditamai turnul pe care să îl planteze în Bucureşti. Eu am zis că seamănă cu un radiator sau cu o aerotermă…dar ei zic că e Diamant şi dacă e înalt, sclipicios şi e de Zaha, Bucurestiului i s-ar face publicitate importantă. Primăria se face că nu ştie nimic şi proiectul rămâne pe hârtie. Tipic.

Şi dacă tot e criză, eu zic să nu ne facem speranţe aiurea de schimbare că nimeni nu mai are bani de construit şi să mergem la Caru cu bere…au şi  de mâncare, au şi bere şi mai e şi monument arhitectural – aşa că ne împacă pe toţi…

 

**the parade powered by http://bla-g.blogspot.com

Tiersen reprise

Asta e un fel de pauză publicitară până revin cu ceva mai consistent.

Sper să vă fascineze şi pe voi Yann Tiersen precum mă hipnotizează pe mine.

 

**the parade in so much stress, boredom and tireness

Goodbye, Lenin, goudbaille!

 Prima oară când am văzut că Yann Tiersen a compus muzica pentru filmul Goodbye Lenin mi-a trecut prin cap să mă întreb de unde ştie un francez (mare francez oricum cu Yann şi Tiersen în buletin..dar îl cheamă şi Guillaume..eh that saved  the day!) deci de unde ştie un francez cum e să îi spui goodbye lui Lenin…de unde să existe un spirit autentic revoluţionar anti-comunist într-un francez? Oare poate într-adevăr să ştie şi chiar mai mult, să exprime aşa ceva în muzică? Admiţând că nu, atunci un demers de genu’ Goodbye Lenin n-ar deveni doar un simulacru fad şi comun care s-ar putea numi mai mult Goudbaille Lenin?
De fapt de ce mă prefac eu că ştiu ce înseamnă să spui adio lui Lenin sau oricărui demn urmaş de-al lui pe linie ideologică? Nu ştiu de fapt nimic de asta şi faptul că m-am născut într-o ţară care i-a zis Goodbye unui lenin şi a dat de bunică-sa (aluzie …a se citi I.I.) nu mi-ar da niciun drept să mă dau eu deştept că aş putea avea habar de asta…

În orice caz, francezu a făcut ce a făcut şi m-a convins că el trebuie să ştie mai bine decât mine cum e să-ţi iei rămas bun de la Lenin. Cântecul începe într-o notă sinistră ca după primul minut toată tensiunea să înceapă să se adune; te cuprinde şi te trage ca un cârlig prin tot cântecul. E ca şi cum i-ai trăi clipele într-un rollercoaster (montagne russe) şi atunci când crezi că ai scăpat de ce era mai intens dai de următoarea cădere. Inerţia o simţi mereu inspirată de insistenţa pianului. Cântecul adună şi adună tensiune şi izbucneşte cu prospeţime atunci când crezi că ar urma fie climaxul, fie deznodământul. Finalul aduce o notă proaspătă şi deşi încă tensionată, atmosfera îţi lasă bucuria de a trage aer în piept. La sfârşit mi-a atras atenţia  o scârţâială neglijentă de coarde… să însemne oare ceva?

Aşa trebuie să fi fost să-i spui goodbye lui Lenin…dar ce ştiu eu…şi poate că n-aş fi simţit toate astea dacă undeva în adâncurile mele genetice n-ar exista o urmă rătăcită de spirit anti-leninist…

Ascultaţi melodia aici pentru că n-am reuşit să îmi pun playeru de trilulilu pe blog…

http://www.trilulilu.ro/deportee/691d81870a3328

 

**the parade closing his eyes and feeling the vibe

Benzi desenate la Angoulême

Am vorbit prea mult de politică în ultima vreme așa că m-am hotărât să vă spun de Festivalul Internațional de Benzi Desenate de la Angoulême din Franța. 

Îmi aduc aminte cu câtă aviditate citeam revistele de benzi desenate când eram copil. Și acum mai am colecția de Mickey Mouse. Apoi trecusem la Pif . La un moment dat îmi luasem prin intermediul profesorului de engleză  un număr din Star Trek în engleză. Eram atât de mândru de cât de frumoasă era cartea aia de benzi desenate!! Apoi îmi luase mama un numar din X-man. Oh boy, oh boy! Seria Mickey Mouse a rămas preferata mea oricum. Niciodată nu m-am prea omorât după “*****-mani” din-ăștia supranaturali, eroi de gen Batman, Superman sau Spiderman…da, recunosc, mi-a plăcut mult Captain Planet…dar numai el.

În România benzile desenate nu cred că au fost vreodată foarte populare. Astăzi, rar vezi o revistă de benzi desenate pe rafturile din chioșcurile de ziare. Nici măcar de reviste de manga nu prea am cunoștință să existe, măcar că fenomenul e tare la modă. Cât despre satira politică transpusă în benzi desenate nici nu poate fi vorba. Genul ăsta de umor încă prinde bine în Franța și cred că s-ar putea introduce și la noi, că subiecte sunt grămadă…Probabil că se crede că nu ar prinde…sau poate că nu există cine să facă așa ceva. I-aș vedea pe cei de la Cațavencu lansând un astfel de proiect. Dacă mă duc în Franța o să pun mâna pe o revistă din-asta muahahahaa. Era să uit. La București mai apare ziarul Aoleu care e desenat de mână în totalitate și cuprinde și benzi desenate chiar faine Thumbs up pentru echipa Aoleu.

În Franța benzile desenate sunt de mult un fenomen. Așa se justifică și cea de-a 36-a ediție a Festivalului Internațional de la Angoulême. Programul a cuprins expoziții, conferințe, întâlniri cu autorii de benzi desenate, spectacole, iar fenomenului Manga i-a fost dedicată o secțiune specială în cadrul festivalului. 

Festivalul are și rolul de a acorda premii și distincții celor mai buni desenatori. Există mai multe secțiuni (Patrimoniu, BD Alternativ etc.). Marele câștigător de anul acesta este Blutch (Christian Hincker) pentru partea a doua din “Le Petit Christian”. Dacă în prima parte a seriei povestea desenată urmărește copilăria lui Christian, un băiat din Alsacia în anii 70 care își implică eroii de benzi desentate în viața de zi cu zi, în partea a doua avem de a face cu frământările acestuia din adolescență. 

 

 **the parade and comics nostalgia