Royal și mediocrul, copilul, șeriful de Sarkozy

M-am amuzat teribil citind în Le Monde un pasaj din cartea lui madmoazel Ségolène Royal în care povestește impresia pe care i-a lăsat-o Sarkozy la prima lor întrevedere la Elysée. Am pus fragmentul mai jos pentru cine se descurcă să îl descifreze. Royal spune despre Sarkozy că avea un comportament mediocru, că nu avea demnitate, fair play și elan. Povestește cum în loc să discute despre Europa, tema întrevederii, Sarkozy o mituia cu ciocolată pentru a-i povesti despre despărțirea sa de Francois Hollande și îi arăta ceasul explicându-i că el era acolo când putea foarte bine să fie în altă parte ca să facă bani. Royal mai spune că Sarkozy era ca un copil în mijlocul noilor sale jucării, cu prăjitura câștigată, cu pistolul de plastic și steaua de șerif  era ca un cowboy gata urcat pe cel mai mare cal.

Să fie doar gustul amar al înfrângerii? 

“Quand il m’a reçue à l’Elysée, peu après la défaite, pour parler de l’Europe, je l’ai trouvé assez médiocre dans le comportement. Il n’y avait pas de hauteur, d’allure, d’élan, de fair-play. (…) Il était là, les bras ballants, à m’offrir des chocolats, à essayer de me faire parler de ma séparation d’avec François Hollande, à dauber sur des journalistes, à exhiber sa montre et à me dire qu’il était là mais qu’il aurait pu être ailleurs ‘à faire du fric’. (…) Sa force vitale est impressionnante mais c’est vraiment un m’as-tu-vu. (…) Un petit gamin heureux d’être au milieu de ses nouveaux jouets, vous savez, le môme qui a gagné le pompon sur le manège. Avec sa petite étoile de shérif et son pistolet en plastique, son déguisement de cowboy. Il est monté sur le plus grand cheval et il a décroché le pompon.”

Observ că e tare la modă ca toți politicienii atunci când ies din prima linie să scoată o carte în care să se explice și să-și atace pentru eternitate adversarii…și să facă un ban ”cinstit”

** the parade dans la politique étrangère

Despre jurnalism cu jenă

Atunci când presa devine (sau se crede) a patra putere în stat, cred că râvnește pentru podium. 

Constat din ce în ce mai des că jurnalismul ăsta pe care îl afișază televiziunile [private] este o glumă, o batjocură generalizată, o mizerie și un act de nesimțire cruntă. 

De mult mi-am dat seama că știrile de la posturile mari, generaliste de gen ProTv sau Antena 1 au devenit un entertainment ieftin, dar păstram o oarecare speranță pentru televiziunile de știri, care se presupune măcar ca ar trebui să trateze informația cu mai mult profesionalism. O, da! 

Îmi imaginez știrile de televiziune ca fiind relatări detaliate ale unor evenimente după prezentarea cărora eu să pot trage niște concluzii. La fel, atunci când cineva e intervievat mă aștept ca eu să fiu cel care hotărăște cine are dreptate și cine e mai prost decât ceilalți.

În realitate, azi, prin modul în care sunt prezentate știrile, ți se induce exact ce trebuie să crezi și să simți despre o oarecare știre. Mai mult, prin tonul adoptat, prin cuvintele alese și prin agitația de Pepsi a prezentatorilor ți se spune cu insistență exact ce știre e importantă. Și dacă mie nu mi se pare la fel de important cum li se pare lor faptul că Elena Udrea a dansat la târgul de turism din Germania cu potențialii turiști sau că Țiriac & Co. își vânează mistreții plătind redevențe statului, nu devine un teatru absurd tot acest act al informării? 

Posturile de știri și-au mai asumat și rolul de tribunale ale poporului. Zilnic sunt aduși în fața națiunii în banca acuzaților politicieni și oameni cu funcții, iar de partea cealaltă procurorii apărând interesele comune obștii – jurnaliști și analiști. Astfel, o întreagă națiune de televizomani asistă cum pârâții sunt trași la răspundere de către cine? De jurnaliști – asumându-și cu bună știință rolul de reprezentanți ai noștri. De unde până unde se decide cine are dreptate și cine nu într-o emisiune de 30 de minute întreruptă de două ori cu reclame la Danone și absorbante?  

În toate cazurile, ceea ce ar vrea să se numească dezbateri, se lasă cu certuri, manifestări animalice și urlete care nu fac altceva decât să îți inducă o stare de jenă rece. De cele mai multe ori, invitații sunt puși la zid fără nici cea mai mică urmă de respect. Da, poate că unii ar merita asta, dar tocmai faptul că tot demersul ăsta degenerează în scandal și acuzații reciproce denotă lipsa de subtilitate și profesionalism a jurnaliștilor din ziua de azi.  La capitolul ăsta, neîntrecută în obrăznicie e don’șoara Crețulescu de la Realitatea.

E exact ca și cum ai asista la o ceartă între țigani în mijlocul străzii. Pe de-o parte, curios fiind prin natura ta, ai privi scandalul pentru doza de spectacol și amuzament grotesc, iar pe de altă parte te simți jenat că stai gură cască, tu, om care te pretinzi cu educație, care se respectă și nu se înjosește privind spectacole ieftine.

În condițiile astea, mulțumiți de modul în care se face jurnalism la televiziuni nu pot fi decât pensionarii și șomerii care citesc Libertatea pe closet și discută politică la colțul blocului aruncând cu pasiune neîntrecută zarurile în jocul de table. 

 

**the parade zapping hopelessly

Opt am luat

Și primul examen din facultate l-am luat cu 8 …mai bine decât mă așteptam oricum. În al doilea semestru mi-am propus să muncesc pentru 10.

Încep să ajung la concluzia că după patru ani de școală aici o să ajung un încrezut, plin de sine, materialist, lăudăros, avid de putere, lingușitor, oportunist și viclean. Cred că aș mai găsi epitete dacă mai stau să răscolesc prin cap.

Așa cum tot exclam zilele astea, un nonsens devenit celebru: Poutain, c’est pas grave!

**the parade in law school

 

P.S. Oricum, încep să mă bucur că n-am dat la jurnalism…am în minte un blog și pe tema asta, numai să apuc să îl scriu.

Cu ”S” de la SeSiune, StreSS și Săptămâna viitoare și cu ”P” de la Planuri

Săptămâna care stă să înceapă de mâine încolo e una care îmi aduce trei examene de o dificultate considerabilă. Fapt care îmi produce o senzație care are 3 de S in componență. Așadar, sper să trec cu bine și daca postez peste o săpămână înseamnă ca încă n-am murit…ceea ce ar trebui (cred) să vă bucure.

Și dacă tot voi trece printr-o săptămână de examinare în stil franțuzesc, ceea ce mă mai bucură în zilele astea e muzica lui Yves Jamait și planurile mele de vacanță în Franța de capul meu la vară. Am început să strâng bani și pot spune că stau suficient de bine încât să sper la realizarea planului. Am început să mă și documentez. Încă nu am hotarât cât timp va dura toată afacerea, nu știu nici când exact dar iulie-august sunt disponibile, nici unde voi dormi la Paris și asta pentru că mai am nevoie de bani. Dacă are cineva sfaturi practice, please share.  Sau dacă vreți ceva de la Paris sau muștar de Dijon înscrieți-vă acum. Fiecare punct de pe lista costa 1 leu (muhahaha).  Sper ca regimul de economii drastice sa dea roade. 

Și putin Yves Jamait ca să ne înveselim

**the parade is having his 4th glass of wine ce soir et il va a Paris l’été prochaine

Entuziasm american și naiv

Tot circul care se întâmplă acum în state cu numirea lui Obama începe să mă înspăimânte. 

Câtă încredere poate investi un om, fie el și american naiv, într-un președinte în condițiile în care se află țara în care trăiește și raportându-ne la promisiunile electorale? Cât de entuziasmat să fii la 40 de ani, încât să te manifești față de un om politic la fel ca un adolescent din primul rând la primul concert al cântărețului său preferat? Cât de naivi pot fi americanii luând parte la un show pentru învestirea președintelui care costă zeci de milioane de dolari în condițiile în care băncile și fabricile din State falimentează. 

La fel de mult mă tem că Obama nu va putea de unul singur (sau cu madam Clinton) să schimbe America și nici implicit lumea. Așa s-ar putea ca CHANGE-ul promis să nu se producă și atunci sunt curios cu câtă furie vor răspunde înapoi toți cei care  flutură acum stegurile și varsă lacrimi ca la vederea lui Mesia. 

Sunt extrem de curios ce măsuri de impact va lua la început Obama. Nu vreau deloc să îl discreditez. Sunt destul de convins ca Obama este o schimbare de politică pentru America și că dacă ieșea McCain se putea ca lucrurile să meargă la fel ca până acum,  dar nu sunt la fel de convins că Obama va avea pârghiile necesare schimbării Americii. 

 

**the parade  of Mr Obama tracing Lincoln’s historic route. 

P.S: Mi s-a părut de-a dreptul sinistu când Bush la ultimul discurs a spus ceva de genul: And now for the last time, good night!

 

Quando tomes tu cafe, toma tu cafe con canela

 

Din aspirațiile mele de a face o cafea cât mai bună în condițiile tehnologice oferite de minunta reședință de lucru din București (apă curentă, aragaz și un ibric roșu ciobit puțin pe fund) am ajuns ca într-una din zilele astea să-mi pun în cafea scorțișoara  and the idea was not (that) bad ) 

Ar trebui să îi dau un nume combinației … 

 

**the parade in coffeebusiness

Google Chrome, cu dedicație pentru ecranele înguste ca al meu

De când lucrez pe laptop sufăr de complexul ecranului îngust. De fiecare dată când ajung acasă mă minunez și fac ochi mari când văd câte încap pe un ecran normal de 19”.

Dintr-un conservatorsim care de mult mi-am dat seama că mă caracterizează nu am renunțat să folosesc Internet Explorer până astăzi când am instalat destul de noul Google Chrome.

Pe lângă faptul că merge repede (la cât de repede poate merge netul pe Vodafone după ce ți-ai depășit pe nesimțite gigabaitul privilegiat de viteza mare), Google Chrome m-a surprins prin designul său foarte curat și practic. În sfârșit am impresia că îmi încap paginile pe monitor. Deși nu mă exictă auditiv numele de Gugăl Crăum cred că se potrivește minimalismului care îl caracterizează. Aa…si sigla putea fi mai simpatică…dar bănuiesc că trebuie și ei să facă o versiune avansată în care să aibă ce îmbunătăți.

Minimalist..that must be the word anyway.

Google a renunțat pentru browserul său la bara de titlu de deasupra care practic nu avea niciun rol, asa ca pe prima linie intră direct taburile [asta doar când fereastra e maximizată ..când e mică încă mai apare o urmă de title bar ca sa o poți muta de ici de colo]. Urmează linia de adresă alături de care se află doar strictul necesar de butoane. Linia de adresa are și rol de search bar, iar în opțiuni poți modifica motorul de căutare utilizat

.Sub bara de adresă, Chrome vine din fabrică cu încă o bară pentru taburile cu linkuri preferate. Pentru că nu sunt obișnuit să lucrez așa (note my conservatism once again) am scos-o

Google a renunțat si la afișarea barei de jos care îți arată siteurile care se încarcă precum și progresul încărcării (și ce știu ce alte informații în general mai puțin importante). Această bară nu e total absentă ci apare semi-transparentă doar când e nevoie ocupând doar o treime din lungimea ecranului și am impresia că e și mai subțire.

Practic la o rezoluție de 1280×800, la mine pe ecran Chrome nu ocupa decât 2 cm din lățimea sa.

Pentru că cei de la Google se pare că au gânduri necurate, l-au dotat pe Chrome cu ‘incognito window’. Orice link accesat acolo nu va fi salvat în history și deci nu va putea fi văzut de ceilalți posibili utilizatori ai calculatorului. Asta da utilitate!  

Ca să nu mai spun că browserul de la Google dă impresia că totul alunecă foarte smooth.

Oricum cred ca google mai are ce adăuga la el…probabil că versiunile viitoare vor veni cu tot felul de gadgeturi ca la firefox sau cu posibilitatea schimbarii de look. Pentru început programul promite mult

Eniuei, for mai taini lităl năutbuc scrin itz febiulăs! 

Disclaimer: se poate ca entuziasmul meu să fie datorat faptului că am fost prizonierul IE prea mult timp ) totuși nu mi-l stricați. 

 

** the parade

Pentru Joan Baez la 68 de ani de viata si 50 de carieră

Joan Baez’s musical and political significance are so intertwined that it’s hard to assess her impact solely on aesthetic grounds. A leading participant in the ’60s cultural revolution, she lent intelligent credibility to radical ideas; and not only did her perfectly enunciated versions of Bob Dylan and Tim Hardin songs win highbrow listeners over to the new music, but her chaste — if sometimes overbearing — seriousness made the message of that music appear all the more critical and “legitimate.” In the ’70s, long after many of her peers had given up on the notion of music as message, Baez persevered. By the time of the U.S.A. for Africa revival of social consciousness a decade later, she had become a figure largely ignored, dismissed as unhip. The subsequent triumph of intelligent, strong female folk singers, however, testifies, no matter how indirectly, to Baez’s spiritual influence — Tracy Chapman and Sarah McLachlan are as certainly her psychic daughters as they are Joni Mitchell’s.

Gathered together on a dizzying array of repackagings, Baez’s early work is traditional folk (“Man of Constant Sorrow,” “Streets of Laredo,” “Silver Dagger”) of the most pristine variety. Baez’s high, resonant, vibrato delivery is sometimes more musically satisfying than interpretively acute; her acoustic guitar playing can be equally hyperprecise, and, too often, the songs sound like a folklorist’s reverent guide to the form rather than a singer comfortably emoting. But Very Early and In Concert are strong collections of Scots/Irish traditionals; and Ballad Book, Lovesong Album, and Country Music Album remain admirable.

Joan Baez 5 found the singer branching out, delivering an impressive Villa-Lobos classical piece with light-operatic grace and crusading for contemporary songwriters by covering Richard Farina’s “Birmingham Sunday,” Phil Ochs’ “There but for Fortune,” and Bob Dylan’s “It Ain’t Me Babe.” Paired romantically with Dylan during the early ’60s as the “King and Queen of Folk,” she concentrated throughout the decade on reverent readings of his songs. Championing his genius proves to be one of her most endearing gestures — but as her Dylan collection, Any Day Now, attests, it’s exactly by handling his lyrics as Holy Writ that Baez betrays her signal weakness. As a singer she triumphs when rendering dignified pathos; the ambivalence of Dylan eludes her. Baptism is mid-period Baez at her most ambitious. Having nearly exhausted standard folk music, she tries out sung and spoken readings of Welsh ballads, spirituals, and poems by Garcia Lorca, Yevtushenko, Whitman, and e. e. cummings. With orchestral arrangements by Peter Schickele (P.D.Q. Bach), the record has its gorgeous moments, but it’s an effortful listen; like a PBS special, it’s too apparently “good for you.”

In the early ’70s, Baez turned out artful covers of Kristofferson and Beatles songs, hit a high point with her version of the Band’s “The Night They Drove Old Dixie Down,” and on Hits, Greatest and Others shows herself to be a creative, if not very revealing, interpreter of high-end pop. She begins, too, to write more of her own material — and Gulf Winds, Come From the Shadows, and Diamonds and Rust are certainly smarter than most singer/songwriter albums of the time. But her best work (From Every Stage) remains her less obviously personal — “Swing Low, Sweet Chariot” and “Joe Hill” are strong and effortless, betraying none of the fretful quality that sometimes weakens her autobiographical songs.

Generating no interest from record companies, Baez was absent from the scene in the early ’80s. When she finally returned, however, her work had gained in assurance. Recently and Speaking of Dreams are graceful sets; working with the Gipsy Kings, Paul Simon, and a host of studio aces, her delivery more casual than in her heyday, she sings about old loves and current causes — and she sounds not only wise but comfortable. Play Me Backwards won a deserved Grammy for Best Contemporary Folk Recording; Gone from Danger emphasized her contemporary appeal, as she convincingly covered songs by younger writers (Indigo Girls, Mary Chapin Carpenter). In fact, her career and stature were significantly revived in the ’90s, as a new audience came to appreciate not only the clarity of her voice but also the courage of her convictions. (PAUL EVANS)

From the 2004 The New Rolling Stone Album Guide